— De vreo şase ori, răspunde Celia.
— Dar cu toate astea nu ai făcut niciodată un tur al casei.
— Nu mi s-a propus niciodată.
— Chandresh nu prea crede în asta. Preferă ca locul să rămână o enigmă. Atât timp cât musafirii nu ştiu care îi sunt limitele, au impresia că există mereu o continuare. De fapt, au fost două clădiri, aşa că te poţi pierde uşor.
— Nu ştiam, spune Celia.
— Două clădiri învecinate, în oglindă. Le-a cumpărat şi le-a renovat ca să fie o singură casă cu o serie de îmbunătăţiri. Nu cred 248
că avem timp pentru un tur complet, dar aş putea să-ţi arăt unele dintre încăperile mai puţin cunoscute, dacă doreşti.
— Desigur, zice Celia, aşezându-şi paharul gol lângă al lui. Faci adesea tururi interzise prin casa celui pentru care lucrezi?
— O singură dată, iar asta s-a întâmplat la insistenţele domnului Barris.
*
Din sufragerie traversează holul pe sub umbra zeităţii cu cap de elefant şi ajung în bibliotecă, oprindu-se în dreptul uşii cu vitralii care reprezintă un apus de soare.
— Iar asta e camera pentru jocuri, spune Marco, împingând uşa şi deschizând-o larg.
— Cât de potrivit e totul.
Jocurile sunt mai degrabă tema decât funcţia acestei încăperi. Se află acolo mai multe table de şah cu piese lipsă, şi piese care nu au o tablă a lor, stând înşirate pe pervazurile ferestrelor şi pe rafturi.
Ţinte fără săgeţi atârnă de-a lungul pereţilor, iar jocurile de table stau deschise cu partida oprită la jumătate.
Masa de biliard din mijlocul camerei este acoperită cu fetru roşu-sângeriu.
Arme de tot felul se înşiră pe un perete. Spade, pistoale şi florete, încrucişate două câte două, pregătite pentru potenţiale dueluri.
— Chandresh are o slăbiciune pentru armele vechi, îi explică
Marco în timp ce ea le contemplă. Mai sunt unele piese şi în alte încăperi, dar aici e cea mai mare parte a colecţiei.
O urmăreşte atent în timp ce dă roată camerei. Parcă se stăpâneşte să nu surâdă în vreme ce priveşte piesele de joc aranjate cu grijă de jur împrejur.
— Zâmbeşti de parcă ai avea un secret, începe el.
— Am o mulţime de secrete, spune Celia uitându-se la el peste umăr înainte de a-şi întoarce din nou privirea spre perete. Când ai 249
aflat că eu sunt adversara ta?
— N-am ştiut nimic până la audiţie. Ai fost un mister ani de zile înainte. Şi sunt sigur că ai observat că m-ai surprins. Face o pauză, apoi adaugă: N-aş zice că asta a reprezentat un avantaj. Tu de când ştii?
— Am aflat la Praga, în ziua când a plouat, şi tu ştii foarte bine ce s-a întâmplat atunci, răspunde Celia. Ai fi putut să mă laşi să plec cu o umbrelă despre care să nu ştiu mare lucru, dar ai preferat s-o iei pe urmele mele. De ce?
— Voiam să-mi recapăt umbrela, spune Marco. Ţin mult la ea. Şi apoi, obosisem să mă tot ascund de tine.
— Pe vremuri îi suspectam pe toţi, mărturiseşte Celia. Deşi am crezut că era cineva din circul propriu-zis. Ar fi trebuit să ghicesc că
erai tu.
— De ce? întreabă Marco.
— Fiindcă vrei să pari mai puţin decât eşti, vine răspunsul ei.
Ăsta e un lucru limpede ca lumina zilei. Trebuie să recunosc că nu mi-a dat niciodată prin cap să-mi vrăjesc umbrela.
— Am trăit cea mai mare parte a vieţii mele la Londra, explică
Marco. Şi de îndată ce am învăţat cum să farmec obiectele, umbrela a fost unul dintre primele lucruri la care m-am oprit.
Îşi scoate vestonul şi îl aruncă pe unul dintre fotoliile de piele din colţ. Ia un pachet de cărţi de joc de pe un raft, nu e sigur că ea va intra în joc, dar e prea curios ca să nu încerce.
— Vrei să joci cărţi? întreabă Celia.
— Nu chiar, răspunde Marco în timp ce le amestecă.
Când e gata, aşază pachetul pe masa de biliard.
Întoarce o carte. Regele de pică. Loveşte uşor suprafaţa cărţii, iar aceasta se transformă în rege de cupă. Ridică mâna şi o aşază la loc, rotindu-şi degetele deasupra cărţii şi invitând-o pe Celia să facă
următoarea mişcare.
250
