Celia zâmbeşte. Îşi îndepărtează şalul de pe umeri şi îl aşază
peste vestonul abandonat pe fotoliu. Apoi se opreşte cu mâinile împreunate la spate.
Regele de cupă se ridică şi rămâne în balans pe cant. După o clipă, începe să se rupă încet în două. Cele două jumătăţi rămân un moment în picioare, una lângă alta, apoi cad cu faţa în jos.
Imitând gestul lui Marco, Celia bate uşor cartea, iar cele două
bucăţi se lipesc la loc. Retrage mâna, iar cartea se întoarce cu faţa în sus. Regina de caro.
Apoi întregul pachet pluteşte în aer înainte de a se prăbuşi înapoi pe masă, cărţile risipindu-se pe suprafaţa ei din fetru roşu.
— Eşti mai bună decât mine la manipularea fizică, recunoaşte Marco.
— Sunt în avantaj, spune Celia. Ceea ce tatăl meu numea un talent natural. Mi-e greu să nu acţionez asupra lucrurilor din jur.
Când eram copil stricam tot timpul câte ceva.
— Cât de mare e impactul asupra a ceea ce este viu? întreabă
Marco.
— Depinde despre ce este vorba, zice ea. Cu obiectele e mai uşor, dar am avut nevoie de ani buni ca să pot controla ceva animat. Şi apoi lucrez mult mai bine cu păsările mele decât cu orice porumbel cules de pe stradă.
— Ce ai putea să-mi faci?
— Aş putea să-ţi schimb părul, poate şi vocea, spune Celia. Nimic altceva fără consimţământul şi participarea ta, iar a da cuiva cu adevărat consimţământul e mult mai greu decât ţi-ai putea închipui.
Nu pot să repar stricăciuni. Rareori reuşesc să am mai mult decât un impact temporar şi superficial. E mai uşor cu oamenii care îmi sunt familiari, deşi niciodată nu e uşor.
— Dar cu tine însăţi?
Drept răspuns Celia se duce la perete şi ia un pumnal otoman 251
subţire cu un mâner de jad din locul în care e pus împreună cu perechea sa. Ţine pumnalul ridicat în mâna dreaptă în timp ce palma stângă stă peste cărţile risipite pe masă. Fără ezitare, îşi înfige lama în mână, străpungând pielea, carnea şi cărţile de dedesubt până la fetru.
Marco tresare, dar nu spune nimic.
Celia ridică pumnalul cu lama înfiptă în mâna ei şi în doiul de pică în timp ce sângele începe să se prelingă spre încheietura ei. Îşi prezintă mâna şi o roteşte încet, ca într-un spectacol, pentru ca Marco să poată vedea că nu e nicio iluzie.
Cu cealaltă mână scoate pumnalul, iar cartea de joc mânjită cu sânge cade pe masă. Apoi picăturile de sânge o iau înapoi, absorbite de tăietura din mâna ei, care se strânge şi se şterge până când nu se mai vede decât o linie roşie pe pielea ei, iar în cele din urmă nu mai rămâne nimic.
Loveşte uşor cartea, iar sângele dispare. Tăietura lamei nu mai e vizibilă. Cartea e acum un doi de cupă.
Marco ia cartea şi îşi trece degetele peste suprafaţa reparată.
Apoi, dintr-o mişcare uşoară a mâini, cartea dispare. O ascunde cu grijă în buzunar.
— Sunt mulţumit că nu am fost puşi să ne înfruntăm într-o luptă
pe plan fizic, spune el. Cred că ai fi fost în avantaj.
— Tata obişnuia să-mi cresteze pe rând buricele degetelor, până
când am fost în stare să le vindec pe toate odată, povesteşte Celia, punând pumnalul la loc. Mare parte se bazează pe cum simţi că
trebuie să se potrivească totul, iar eu nu am fost niciodată în stare să
fac asta cu altcineva.
— Am impresia că lecţiile tale erau mult mai puţin academice decât ale mele.
— Mi-ar fi plăcut să citesc mai mult.
— Mi se pare ciudat că am fost pregătiţi în maniere cu totul 252
diferite pentru una şi aceeaşi confruntare, constată Marco.
Se uită din nou la mâna Celiei, deşi acum în mod clar e în regulă
şi nu prezintă niciun indiciu că a fost străpunsă doar cu câteva clipe în urmă.
— Cred că asta face parte din joc, zice ea. Două şcoli de gândire asmuţite una împotriva celeilalte, lucrând însă în acelaşi mediu.
— Trebuie să recunosc, admite Marco, că nu înţeleg nici acum pe deplin miza, chiar şi după atât timp.
— Nici eu, recunoaşte Celia la rândul ei. Presupun că a-i spune înfruntare sau joc nu corespunde întru totul realităţii. Am ajuns să o văd mai degrabă ca pe o dublă expunere. Ce altceva mai pot vedea în acest tur al casei?
— Ţi-ar plăcea să vezi ceva aflat în construcţie? întreabă Marco.
