Dar atunci când se uită spre el, zâmbetul fermecător nu e acolo.
— Îmi pare rău că ţi-ai pierdut mama în acest fel, spune Marco.
— S-a întâmplat de mult, zice Celia, uimită de simpatia lui sinceră. Dar mulţumesc oricum.
— Îţi mai aduci aminte de ea?
— Îmi amintesc mai mult impresii decât fapte. Îmi amintesc că
plângea neîncetat. Sau cum mă privea, de parcă eram ceva de temut.
— Eu nu-mi amintesc nimic despre părinţii mei, i se confesează
Marco. Nu am niciun fel de amintiri dinainte de orfelinatul din care am fost smuls pentru că am îndeplinit cine ştie ce criterii. Am fost pus să citesc foarte mult, am călătorit, am studiat şi am fost în general dresat să joc într-un soi de clandestinitate. Aşa am făcut, iar pe lângă asta, în cea mai mare parte a vieţii m-am ocupat de contabilitate, evidenţe şi de tot ceea ce îmi cere Chandresh.
— De ce eşti atât de sincer cu mine? întreabă Celia.
246
— Fiindcă e plăcut să fii măcar o dată cu adevărat sincer faţă de cineva, răspunde bărbatul. Apoi presupun că ţi-ai da seama dacă te-aş minţi. Sper să fii şi tu sinceră cu mine.
Celia se gândeşte o clipă înainte de a încuviinţa.
— Îmi aminteşti întrucâtva de tata.
— Cum aşa? vrea să ştie Marco.
— Felul în care manipulezi percepţia. Personal, n-am fost niciodată prea bună la asta, sunt mai pricepută la lucrurile tangibile.
Şi apropo, nu trebuia să faci asta cu mine, adaugă ea, realizând într-un final ce o deranja.
— Să fac ce? e curios Marco.
— Să arăţi în felul ăsta. E foarte bine, dar îmi dau seama că nu e autentic. Trebuie să fie groaznic de obositor să o ţii tot aşa.
Marco se încruntă, dar apoi, încet, chipul lui începe să se schimbe. Barbişonul păleşte şi dispare. Trăsăturile ca tăiate în piatră
se estompează, faţa e mai tânără. Ochii de un verde penetrant capătă o nuanţă verzui-cenuşie.
Falsul chip era frumos, într-adevăr, dar într-un mod căutat. Ca şi cum ar fi fost foarte conştient de cât de atrăgător era, ceea ce nu era deloc pe gustul Celiei.
Şi mai era ceva găunos, care mergea mână în mână cu iluzia, impresia că nu era cu totul prezent în încăpere.
Acum însă, e cu totul altă persoană, mult mai prezentă, ca şi cum s-ar fi ridicat o barieră ce stătea între ei. Îl simte mai aproape, deşi distanţa e aceeaşi, iar chipul lui e chiar frumos, în continuare.
Intensitatea din privirea lui e mai mare, acum când se uită la ea cu aceşti ochi; şi privindu-l, ea poate să vadă mai adânc în el, fără ca atenţia să-i fie distrasă de culoarea lor.
Celia simte cum o cuprinde fierbinţeala, dar reuşeşte să o controleze într-atât încât îmbujorarea să nu fie vizibilă la lumina lumânărilor.
247
Apoi îşi dă seama de unde provine senzaţia de familiaritate.
— Te-am mai văzut aşa, spune ea, plasând chipul adevărat în locaşul potrivit al memoriei. Ai asistat la spectacolul meu cu acest chip.
— Şi tu îţi aminteşti toţi spectatorii? întreabă Marco.
— Nu pe toţi, spune Celia. Dar îmi amintesc oamenii care mă
privesc aşa ca tine.
— Şi cum ar fi asta?
— De parcă nu se pot hotărî dacă să se teamă de mine ori dacă ar vrea să mă sărute.
— Nu mi-e teamă de tine, zice Marco.
Se privesc în tăcere o vreme, înconjuraţi de luminile pâlpâitoare ale lumânărilor.
— E nevoie de ceva efort pentru o schimbare atât de subtilă, remarcă Celia.
— Are şi anumite avantaje.
— Mi se pare că arăţi mai bine aşa, declară Celia, iar Marco o priveşte atât de surprins, încât se grăbeşte să adauge: Am promis că
am să fiu sinceră.
— Mă flatezi, domnişoară Bowen, spune el. De câte ori ai fost în această casă?
