Se opresc într-un loc unde poteca face o cotitură suficient de aproape de turn, încât să poată sări pe una dintre platformele inferioare.
Bailey apucă una dintre sferele albe. E mai uşoară decât pare, moale ca o blăniţă de pisoi. Prin cort, oamenii şi le aruncă unul altuia ca pe nişte bulgări de zăpadă, dar în loc să se spargă, se ciocnesc de ţintele lor, iar apoi plutesc uşor, coborând. Bailey o azvârle înapoi pe cea din mâna lui, apoi o ia pe urma lui Widget şi Poppet.
De cum au făcut câţiva paşi în interiorul structurii, Bailey înţelege de ce i se spune labirint. Se aşteptase la pereţi, cotituri şi fundături, dar e diferit. Platformele atârnă la toate înălţimile: unele jos, în dreptul genunchilor sau taliei, altele mult deasupra capului, suprapunându-se parţial în cele mai diverse moduri. E un labirint care urcă şi coboară mergând dintr-o parte în alta.
— Pe curând! strigă Widget, sărind pe o platformă din apropiere şi căţărându-se de acolo pe cea de deasupra.
— Widge o ia întotdeauna direct în sus, spune Poppet. Ştie cele mai rapide trasee de ajuns în vârf.
Poppet şi Bailey o iau pe un drum oarecare, alegând la întâmplare următoarea platformă pe care să urce, târându-se peste bucăţi de plasă albă şi strecurându-se prin pasaje înguste. Bailey n-ar şti să spună unde sunt marginile ori cât de sus au urcat, dar e uşurat să constate că Poppet pare mult mai puţin tulburată decât era în Observatorul Stelar şi îl ajută râzând să treacă prin locurile mai dificile.
— Dar cum ajungem jos? întreabă în cele din urmă Bailey, gândindu-se la drumul de întoarcere.
238
— Cel mai uşor mod este să sari, zice Poppet.
Îl trage spre o cotitură ascunsă de unde se vede marginea platformei. Sunt mult mai sus decât se aşteptase Bailey, deşi nu au ajuns încă în vârf.
— E-n ordine, îl linişteşte Poppet. Nu e niciun pericol.
— E imposibil, ripostează Bailey zgâindu-se peste balustradă.
— Nimic nu e imposibil, răspunde fata.
Îi zâmbeşte şi sare, părul ei roşu răsfirându-se în urma ei în timp ce cade. Dispare în marea de bule albe de dedesubt, acoperită de ele înainte de a răsări din nou, părul ei fiind ca un şoc roşu în albul dimprejur în timp ce-i face semn cu mâna.
Bailey ezită o clipă, apoi sare, rezistând tentaţiei de a închide ochii. În schimb, râde în timp ce se rostogoleşte prin aer.
Când ajunge la bulele de dedesubt îşi dă seama că e, într-adevăr, ca şi cum ai ateriza pe un nor moale, uşor, primitor.
Când Bailey se extrage din ele, Poppet şi Widget îl aşteaptă pe potecă, Poppet cocoţată pe o margine, legănându-şi picioarele.
— E timpul să ne întoarcem, spune Widget scoţând un ceas din buzunar. Trebuie să pregătim pisoii pentru o nouă reprezentaţie şi e aproape miezul nopţii.
— Aşa de târziu? se miră Bailey. Nu mi-am dat seama că a trecut atât de mult timp, trebuia să fiu de mult acasă.
— Te conducem până la porţi, Bailey, vrei? întreabă Poppet. Aş
vrea să-ţi dau ceva.
Merg împreună pe aleile şerpuitoare şi traversează curtea îndreptându-se spre porţi. Poppet îl ia pe Bailey de mână şi îl trage prin tunelul întunecat, conducându-l fără greş prin beznă. Câmpul de dincolo de garduri, când ajung la capătul tunelului, nu mai e la fel de populat la această oră târzie, deşi mai sunt spectatori care vin, pleacă ori care umblă pe acolo.
— Aşteaptă aici, îi cere fata. Mă întorc într-o clipă.
239
O ia la goană în direcţia gheretei de bilete în timp ce Bailey urmăreşte limbile ceasul apropiindu-se de ora douăsprezece.
Poppet se întoarce rapid ţinând în mână ceva argintiu.
— O, ce idee grozavă, ’Pet! zice Widget când o vede.
Bailey se uită de la unul la altul, neînţelegând mare lucru. Poppet îi întinde o bucată de carton argintiu de mărimea unui bilet.
— E un permis special, îi explică ea. Pentru musafirii importanţi, ca să nu mai fi nevoit să plăteşti de fiecare dată când vii la circ. Îl arăţi la gheretă şi te lasă să intri.
Bailey se uită la el cu ochii mari.
Acest permis oferă posesorului său intrări nelimitate stă tipărit cu cerneală neagră pe una dintre feţe, iar pe verso scrie: Le Cirque des Rêves
şi cu litere mai mici dedesubt:
Chandresh Christophe Lefèvre, Proprietar
Bailey e mut de uimire, holbându-se la cartolina argintie din mâna lui.
— M-am gândit că are să-ţi placă, spune Poppet, oarecum descumpănită de lipsa lui de reacţie articulată. Asta dacă vrei să mai vii cât suntem aici.
— E minunat! rosteşte Bailey, ridicând ochii de pe cartolină. Vă
mulţumesc foarte mult.
— Cu plăcere, spune Poppet zâmbind. Şi le-am mai spus să ne dea de ştire când vii, ca să ştim când eşti aici şi să te căutăm. Dacă
eşti de acord, bineînţeles.
240
