— Dar chiar n-ai găsit niciunul din corturile mai reuşite, nu-i aşa?
răspunde Widget, clătinând din cap. Va trebui să te întorci, fiindcă
nu le putem parcurge pe toate într-o singură noapte. Poate că de aceea a apucat-o durerea de cap pe Poppet, a văzut cum suntem nevoiţi să te târâm prin fiecare cort, ca să nu pierzi nimic.
— Widge poate să vadă trecutul, intervine Poppet, schimbând subiectul conversaţiei. E şi unul dintre motivele pentru care poveştile lui sunt atât de bune.
235
— Cu trecutul e mai uşor, spune fratele ei. Fiindcă e deja aici.
— În stele? întreabă Bailey.
— Nu, răspunde Widget. Pe oameni. Trecutul stă pe tine ca zahărul pudră pe degete. Unii oameni reuşesc să scape de el, dar tot mai rămâne ceva, evenimentele şi lucrurile care te-au împins acolo unde te afli acum. Iar eu… cum să zic, citesc nu e cuvântul potrivit, dar nu e cuvântul potrivit nici pentru ceea ce face Poppet cu stelele.
— Deci poţi să-mi vezi trecutul? e curios să afle Bailey.
— Aş putea, spune Widget. Dar încerc să n-o fac fără
permisiunea persoanei în cauză, dacă nu e ceva care pur şi simplu iese în evidenţă. Te deranjează?
— Defel, clatină Bailey din cap.
Widget îl priveşte o vreme stăruitor, nu atât de mult încât Bailey să se simtă stânjenit sub apăsarea privirii lui, dar aproape.
— E un copac, declară Widget. Stejarul ăsta masiv care îţi este casă mai mult chiar decât casa familiei, dar nu la fel de mult ca locul ăsta, spune el gesticulând spre corturi şi lumini. Simţindu-te singur chiar atunci când eşti cu alţi oameni. Mere. Iar sora ta e o adevărată
comoară, adaugă el sarcastic.
— E cât se poate de adevărat, spune Bailey râzând.
— Ce e cu merele? întreabă Poppet.
— Familia mea are o livadă de meri, o lămureşte Bailey.
— O, ce frumos! exclamă ea.
Lui Bailey şirurile de pomi mici şi contorsionaţi nu i s-au părut nicicând frumoase.
— Am ajuns, spune Widget după ce cotesc.
În pofida experienţei lui oarecum limitate, Bailey este uimit că nu a mai văzut niciodată acest cort. E înalt, aproape cât cortul acrobaţilor, dar mai îngust. Se opreşte să citească anunţul de deasupra uşii.
236
Labirintul din Nori
O Incursiune în Dimensiuni
O Ascensiune spre Firmament
Nu există Început
Şi nici Sfârşit
Intri pe unde Pofteşti
Pleci când Doreşti
Şi nicicând nu te Prăbuşeşti
În interior, cortul are pereţi întunecaţi şi o structură albă
iridescentă în centru. Bailey nu ştie cum ar putea să-i spună în alt fel. Ocupă întregul cort cu excepţia unei poteci înălţate care-o înconjoară, înfăşurându-se în jurul ei ca o buclă. Pământul de sub potecă e acoperit cu sfere albe, mii de sfere suprapuse ca nişte bule de săpun.
Turnul în sine se compune din platforme de forme ciudate şi diafane, foarte asemănătoare unor nori. Sunt aşezate în straturi ca un tort. Din câte îşi dă seama Bailey, distanţa dintre ele variază de la o înălţime de om până la un spaţiu care nu-ţi permite decât să te târăşti. Ici-colo părţi întregi aproape că s-au desprins de turnul central, plutind în spaţiu. Şi peste tot sunt oameni în mişcare.
Cercetând marginile, urmând poteca, urcând sau coborând. Unele dintre platforme se mişcă sub greutate, altele par rezistente şi de neclintit. Totul e mişcare, continuă, uşoară, asemenea unei respiraţii.
— De ce i se spune Labirintul din Nori? întreabă Bailey.
— Ai să vezi, spune Widget.
Merg pe poteca îngustă care se leagănă uşor ca un ponton. Bailey se luptă să-şi păstreze echilibrul în timp ce priveşte în sus.
Unele platforme stau suspendate de funii sau lanţuri. La 237
nivelurile de jos există piloni mari care străpung mai multe platforme, dar Bailey nu-şi dă seama cât de sus ajung aceştia. În unele locuri sunt plase, în altele funii care atârnă ca nişte panglici.
