Când se uită din nou spre ea, Celia poartă şalul perfect înnodat, ca şi cum nu ar fi fost niciodată scos.
— Mulţumesc, spune Celia. Noapte bună.
Trece ca vântul pe lângă Marco şi iese înainte ca el să poată
răspunde.
— Domnişoară Bowen? o strigă bărbatul, urmând-o în timp ce ea 243
coboară deja scările.
— Da? răspunde Celia, întorcându-se spre el când ajunge pe trotuar.
— Speram că am să pot să vă invit la acel pahar de vin pe care laţi refuzat la Praga, spune Marco, uitându-se fix în ochii ei, în timp ce iluzionista stă pe gânduri.
Intensitatea privirii lui Marco e chiar mai puternică decât atunci când îi sfredelea ceafa cu ochii, iar în vreme ce ea simte puterea lor coercitivă, tehnică preferată de tatăl ei, realizează că există de asemenea ceva sincer, ca o rugăminte.
Este acel ceva, însoţit de o doză de curiozitate, care o face să
încuviinţeze.
Marco zâmbeşte şi se întoarce în casă, lăsând uşa deschisă în urma lui.
După o clipă, ea îl urmează. Uşa se închide şi se încuie după ea.
În interior, masa din sufragerie a fost debarasată, dar lumânările continuă să ardă în sfeşnice.
Două pahare cu vin sunt aşezate pe masă.
— Unde e Chandresh? întreabă Celia, luând unul dintre pahare şi ducându-se în cealaltă parte a mesei.
— S-a retras la etajul cinci, spune Marco, luând în mână paharul rămas. A cerut să se renoveze fostele camere de serviciu şi le-a transformat în apartamentul său personal fiindcă îi place nespus priveliştea de acolo. Nu mai coboară până mâine. Ceilalţi angajaţi au plecat, aşa că acum casa ne aparţine în cea mai mare parte.
— Obişnuiţi adesea să aveţi musafiri după plecarea invitaţilor lui Chandresh? vrea să ştie Celia.
— Niciodată.
Celia îl priveşte în timp ce soarbe din vin. Ceva din înfăţişarea lui o deranjează, dar nu reuşeşte să realizeze ce anume.
— E adevărat că Chandresh a insistat ca focul din circ să fie alb, 244
ca să-l poată încadra în schema de culori? întreabă ea după o clipă.
— Da, a insistat, spune Marco. Mi-a cerut să iau legătura cu un chimist sau cu cineva priceput. Dar am ales să mă ocup personal de asta.
Îşi trece degetele pe deasupra lumânărilor de pe masă, iar flăcările îşi schimbă culoarea dintr-un auriu cald într-un alb rece cu o nuanţă de albastru în centru. Îşi plimbă degetele în cealaltă
direcţie, iar flăcările revin la culoarea normală.
— Cum numeşti asta? întreabă Marco.
Celia nu trebuie să-l întrebe la ce se referă.
— Manipulare. Îi spuneam magie când eram mai tânără şi mi-a luat ceva timp să renunţ la acel obicei. Tatei nu i-a plăcut niciodată
termenul. Obişnuia să-i zică fermecare ori manipulare forţată a universului, atunci când nu era într-o dispoziţie favorabilă
conciziei.
— Fermecare? repetă Marco. Nu m-am gândit niciodată la asta până acum.
— E clar că eşti foarte bun. Atâţia oameni sunt îndrăgostiţi de tine. Isobel. Chandresh. Şi cu siguranţă mai sunt şi alţii.
— Cum ai aflat de Isobel? întreabă el.
— Trupa circului este destul de numeroasă, şi toţi vorbesc despre ceilalţi, explică Celia. Ea pare a fi complet devotată cuiva pe care niciunul dintre noi nu l-a întâlnit. Am observat numaidecât că îmi acordă o atenţie specială, iar la un moment dat m-am întrebat dacă
nu cumva e adversarul meu. Când ai apărut la Praga în vreme ce ea aştepta pe cineva, a fost destul de simplu să-mi imaginez restul. Nu cred însă că mai ştie şi altcineva. Gemenii Murray au o teorie a lor, susţinând că ea e îndrăgostită de cineva dintr-un vis şi nu de o persoană reală.
— Gemenii Murray par destul de inteligenţi, observă Marco.
Dacă sunt fermecător în acest sens, nu e întotdeauna cu intenţie. Mi-a 245
fost de ajutor ca să obţin slujba de la Chandresh, pentru că aveam o singură recomandare şi prea puţină experienţă. Deşi asupra ta nu pare să aibă efect.
Celia pune paharul jos, neştiind încă ce să creadă. Lumina schimbătoare a lumânărilor adânceşte acea trăsătură imprecisă de pe chipul lui, aşa că se uită într-o parte înainte de a-i răspunde, concentrându-şi atenţia asupra şemineului.
— Tata obişnuia să procedeze la fel, spune ea. Aplicând aceeaşi tactică a seducţiei. Mi-am petrecut primii ani de viaţă văzând-o pe mama care tânjea după el. Iubindu-l şi dorindu-l mult timp după ce el pierduse şi cea mai mică urmă de interes pe care i-o arătase vreodată. Până într-o zi, când ea şi-a luat viaţa. Eu aveam cinci ani atunci, dar mai târziu, când am fost destul de mare ca să înţeleg, mi-am promis că nu voi suferi niciodată din pricina cuiva. E nevoie de mult mai mult decât zâmbetul tău fermecător pentru a mă seduce.
