— Am avut parte de o prelegere tocmai pe subiectul acelei colaborări, spune Celia. Tatăl meu o considera complet deplasată, cred că s-a chinuit zile întregi ca să găsească formula cea mai potrivită de a mă insulta. Nu-i place această combinare a talentelor, i se pare stridentă, n-am înţeles niciodată de ce. În ceea ce mă
priveşte, ador Labirintul, a fost extrem de plăcut să adaug noi încăperi. Îmi place în mod special sala făcută de tine unde ninge şi unde vezi urmele paşilor celor care se plimbă pe acolo.
— Nu m-am gândit la el ca la o sursă de plăcere, observă Marco.
Abia aştept să-l vizitez din nou. Dar trăiam cu impresia că tatăl tău nu mai e tocmai în situaţia de a comenta asemenea lucruri.
— Nu e mort, spune Celia, întorcându-se cu faţa la tavan. E
destul de greu de explicat.
Marco decide să nu-i ceară să explice, preferând să revină la subiectul circului.
— Care e cortul tău favorit? întreabă el.
— Grădina de Gheaţă, răspunde Celia fără să stea pe gânduri.
— Cum aşa? vrea să ştie Marco.
— Îmi place cum mă face să mă simt, spune ea. E ca şi cum ai umbla într-un vis. De parcă ar fi cu totul altundeva şi nu pur şi simplu în alt cort. Poate şi pentru că îmi place zăpada. Cum ţi-a venit ideea?
Marco ezită înainte de a răspunde, deoarece nu i s-a cerut niciodată până acum să explice originea ideilor sale.
— M-am gândit că ar fi interesantă o seră, dar trebuia eliminată
258
culoarea, spune el. Am stat să aleg dintre mai multe variante înainte de a mă hotărî să creez totul din gheaţă. Sunt bucuros că ţi se pare ca un vis, fiindcă de acolo vine ideea.
— Ăsta e şi motivul pentru care am făcut Copacul Dorinţelor, spune Celia. Mi-am zis că un copac îmbrăcat în flăcări ar fi complementar cu cei de gheaţă făcuţi de tine.
Marco rememorează prima lui întâlnire cu Copacul Dorinţelor. A fost un amestec de uimire, iritare şi dorinţă ce pare altfel văzut retrospectiv. Nici măcar nu era sigur că va fi capabil să aprindă o lumânare, întrebându-se dacă nu era cumva împotriva regulilor.
— Şi se împlinesc toate dorinţele? întreabă el.
— Nu ştiu sigur, spune Celia. N-am fost în stare să urmăresc fiecare persoană care şi-a pus o dorinţă în el. Dar tu ai reuşit?
— Poate.
— Ţi s-a îndeplinit dorinţa?
— Nu sunt încă pe de-a întregul sigur.
— Va trebui să-mi dai de ştire, îi cere ea. Sper să ţi se îndeplinească. Cred că într-un fel am făcut Copacul Dorinţelor pentru tine.
— Dar pe vremea aceea nu ştiai cine sunt, spune Marco, întorcându-se să o privească.
Atenţia ei rămâne concentrată asupra candelabrului, dar i-a revenit acel zâmbet aluziv şi secretos.
— Nu-ţi cunoşteam identitatea, dar aveam o idee despre cine era adversarul meu fiind înconjurată de lucrurile făcute de tine. M-am gândit că ar fi putut să-ţi placă.
— Îmi place, spune Marco.
Tăcerea care se lasă între ei e plăcută. Ar vrea să întindă mâna şi s-o atingă, dar se stăpâneşte, temându-se să nu distrugă sentimentul delicat de camaraderie ce se înfiripă. În schimb, îi aruncă priviri, urmărind cum cade lumina pe pielea ei. Când şi când, o surprinde 259
privindu-l în acelaşi fel, iar momentele când ea răspunde privirii lui sunt minunate.
— Cum reuşeşti să-i faci pe toţi să nu îmbătrânească? întreabă
Celia după un timp.
— Cu multă grijă, răspunde Marco. Şi îmbătrânesc totuşi, dar foarte lent. Dar tu cum deplasezi circul?
— Cu trenul.
— Cu trenul? întreabă Marco neîncrezător. Tot circul se deplasează cu un singur tren?
— E un tren foarte mare, îl asigură Celia. Şi e fermecat, adaugă
ea, făcându-l pe Marco să râdă.
— Trebuie să recunosc, domnişoară Bowen, că nu sunteţi deloc cum mă aşteptam.
— Vă asigur că sentimentul este reciproc.
Marco se ridică în picioare, urcând pe punte în apropierea uşii.
Celia îi întinde mâna, iar el o prinde şi o ajută să se ridice în picioare. Este prima oară când îi atinge pielea.
