multă vreme, vechea locuință răsună din nou de cântece. După ce a luat masa și și-a făcut ordine în gospodărie, intră în bibliotecă și alese de aici o jumătate duzină de volume, cele mai nimerite pentru misiunea sa: un atlas frumos, o carte veche cuprinzând reproducerile după fotografiile principalelor monumente din lume și patru cărți de călătorii care conțineau ilustrații reprezentând lumea sub diferite aspecte. Când termină era aproape ora zece.
72
Socotind că era momentul potrivit pentru a-și face prima vizită, adună hârțoagele legându-le cu o curea se duse spre șopron. După
ce a luat cea de a doua lanternă a cabrioletei, pentru a înlocui-o pe aceea pe care o uitase jos cu o seară mai înainte, coborî în adâncime cu inima ușoară și palpitând de așteptare. Marele vestibul era inundat de lumină. Liniștea nu era tulburată de niciun zgomot. I se întâmplase oare ceva tinerei femei? Ascultă vreme de un minut, stând nemișcat, apoi pentru a-i atrage atenția asupra prezenței sale, o strigă cu glas tare: „Hierania! Hierania!” Inima îi tresări imediat de bucurie când auzi răspunsul dat cu o voce limpede și suavă:
„Allan Dundas”.
Allan alergă spre cea de a șasea galerie. Ea-l aștepta în pragul templului, ținând perdeaua cu o mână ridicată. Dundas fu impresionat de strălucirea proaspătă a frumuseții ei, mai radioasă
încă decât cu o seară mai înainte. Rochia azurie fusese înlocuită cu una de culoarea aurului vechi, iar în jurul taliei era prinsă de o bandă metalică suplă și lucitoare.
Allan își dădu seama din prima clipă că Hierania își întrebuințase timpul spre a aduce unele schimbări în jurul ei. Apropiindu-se de masa de care se serviseră cu o seară mai înainte, el văzu aranjate aici un mare număr de volume în cutiile lor, care proveneau fără nicio îndoială din bibliotecă și înțelese că ea s-a gândit la același lucru ca și dânsul când a adus cărțile.
După ce le-a scos din curea, Hierania le luă înfrigurată și le răsfoi grabnic, făcând necontenit comentarii în limba ei melodioasă.
Asupra atlasului se opri însă mai îndelung. După o cercetare atentă
a hărților se ridică și-i făcu semn să rămână locului, ieșind vioaie din sală. Reapăru după numai câteva minute, ținând în mână un volum din bibliotecă, pe care-l puse deschis alături de atlas. Fu rândul lui Allan să scoată exclamații de uimire, căci Hierania îi arăta întorcând paginile, hărți ale lumii, care pentru el erau noi și totuși 73
familiare în unele amănunte. Ele arătau uscat acolo unde el era obicinuit să vadă apa, iar continentele luau pe ici pe colo contururi necunoscute. Exista însă o deosebire fundamentală. Ordinea lucrurilor părea să fie cu totul schimbată în raport cu latitudinea.
Sudul Australiei, spre exemplu, era situat aproape de ecuator, iar alte deplasări și dislocări provocară între Allan și Hierania o năvală
de întrebări. Hierania poseda într-adevăr cheia misterului dar se afla în imposibilitate de a o comunica lui Allan. Pentru a termina, ea luă râzând cele două volume, le închise zgomotos și le puse de o parte.
Plictisindu-se în cele din urmă cu cărțile, merse cu el afară în galerie, nu fără a se opri, spre marea stingherire a lui Allan, în faţa celor trei statui de lângă portal, unde Hierania adăugă capitalului ei de cuvinte engleze nou material, printr-o analiză rece și dezinteresată a anatomiei femeilor.
Au trecut apoi în anticamera de marmură, unde Allan constată că
Hierania suprimase prin mijloace care ei îi erau bine cunoscute, zgomotele înspăimântătoare, ce făceau ca simpla trecere prin acest loc să fie o grea încercare. Se oprise când a ajuns în fața ușii, dar femeia trecu fără grijă dincolo, după care se întoarse surâzătoare și făcându-i semn să o urmeze. Ea se opri vreme de câteva minute în faţa statuii și o privi gânditoare; după aceea trecu în coridor. Ajunși acolo unde curiozitatea lui Allan provocase rezultate atât de brutale, sub forma unor dărâmături de ciment, văzu că Hierania cunoștea cauza acestor stricăciuni prin aceea că-l conduse drept la aparatul cu aspect nepericulos, care provocase tot răul. Allan îi arătă aici printr-o pantomină expresivă ce se întâmplase și după chipul ei îngrijorat înțelese că pericolul din care scăpase, era mult mai mare decât își închipuia chiar și el.
Hierania se ocupă apoi de alte lucruri și în primul rând de trapele din vestibul, pe care le-a vizitat rând pe rând, făcându-le 74
nepericuloase, datorită manevrării scrupuloase a mecanismelor ascunse. Au mers astfel din galerie în galerie, iar ea-și sporea pretutindeni capitalul de cuvinte noi. Dundas îi încercă în câteva rânduri memoria și de fiecare dată răspunsul la întrebările sale fu dat fără greșeală și fără ezitare.
Când au revenit în marele vestibul, Allan îi arăta scara, invitând-o să urce. Ea se opri însă în capul treptelor și au mai trecut multe zile până ce să se aventureze sus. S-au reîntors prin urmare în templu, iar Allan își continuă profesoratul.
Era târziu după amiază atunci când el o părăsi în cele din urmă, mai fermecat ca niciodată de vraja și frumusețea ei. A fost prima zi dintr-o serie de multe altele asemuitoare, iar timpul părea să zboare pe aripi de aur pentru Dundas. Barry era un oaspete obișnuit la Cootamundra. Îi aduse lui Allan cărțile cerute de acesta, iar scurtul răstimp între vizitele sale, era marcat pentru elevă printr-un progres care constituia pentru cei doi prieteni un motiv nesecat de uimire.
Nu le trebui mult ca să constate că inteligența Hieraniei era cu totul superioară. Memoria ei fenomenală nu era decât cea mai neînsemnată calitate a ei. În cincisprezece zile reușise să se facă
înțeleasă limpede, iar după o lună cunoștea atât de bine limba engleză, încât un neștiutor al împrejurărilor adevărate ar fi socotit, că a avut nevoie de cel puțin un an sau doi de studii. Învățase între altele să scrie și să citească - ce-i drept nu cu ușurință - dar cu un succes care-i uimea pe cei doi profesori. Cu toate acestea Hierania rămânea neînduplecată asupra unui singur punct al hotărârilor ei.
Le spusese că mai înainte de a cunoaște perfect limba lor, nu le va povesti nimic asupra misterului ce-o înconjura și nici nu le va îngădui să pătrundă misterul galeriilor.
Allan îi făcuse într-o zi o scurtă expunere a istoriei constituției Angliei și trecuse apoi la constituția Australiei. Hierania făcuse după cum îi era obiceiul foarte puține comentarii, mulțumindu-se să
75
întrerupă numai cu câte o întrebare foarte pătrunzătoare în punctele care i se păreau ei că nu sunt destul de limpezi.
— Așa trebuie să fie, Allan, spuse ea în cele din urmă. E bine ca un popor să-și aleagă singur conducătorii, după cum este drept ca poporul cuminte să aleagă spiritele cele mai înalte și mai nobile pentru a ocupa o situație atât de înaltă.
Allan socoti că aceasta este mai mult un comentariu decât o întrebare, astfel că nu mai insistă și o lăsă să creadă astfel. A doua zi, se întâmplă însă ca o revistă să fi publicat o pagină dublă cu portretele membrilor camerelor federale. Aduse revista ca o curiozitate Hieraniei și-i arătă portretele. Ea rămase vreme îndelungată în contemplarea figurilor pe care le examină unele după altele. În cele din urmă ridică privirile:
— Nu-i așa că glumești, prietene Allan? Nu sunt aceștia conducătorii unei națiuni!
Allan dădu din umeri și-i aruncă o privire lui Barry, care sosise tocmai atunci.
— Ba da, Hierania, răspunse Barry, aceștia sunt oamenii care au fost aleși de poporul suveran drept conducători.
— De ce nu crezi, Hierania, spuse Allan văzând că ea-i privește pe amândoi cu aer neîncrezător.
Ea răspunse calmă:
— Am darul de a citi pe chipurile oamenilor și nu mă pot înșela.
Îmi arătați canalii și imbecilii. Printre toți aceștia, abia dacă există
câțiva ale căror trăsături să aibă unele urme de distincție, singura care poate da dreptul la o asemenea situație și voi îmi spuneți că
aceștia sunt conducătorii voștri!
Luă revista care-i căzuse pe genunchi și o întinse în fața ei pe masă:
— Priviți, spuse ea, în timp ce cei doi bărbați îi urmăreau degetul care trecea de la o imagine la alta, în timp ce glasul îi condamna.
