— Da, spuse Hierania, a fost judecat și condamnat ca cel mai mare criminal care a existat vreodată în lumea noastră.
Îi conduse în templu spre a continua istorisirea ei.
— Se numea Odi și până în ziua în care a comis fapta care avea să
schimbe cu totul evoluția omenirii, a fost un sărman și necunoscut profesor de școală. În epoca în care a trăit, adică cu trei mii de ani înaintea marii catastrofe, lumea noastră depășise deja pe a voastră
în dezvoltare și grație progresului științei medicale sporirea populației pământului devenise îngrijorătoare. Dar marea problemă
era aceea a raselor de culoare. Din punct de vedere intelectual ca și în toate celelalte domenii ne erau inferioare. Puteau imita, dar nu puteau crea. Se înmulțeau cu mult mai repede ca noi și fiind conduse de oameni ambițioși amenințau să extermine rasa albă
numai prin forța numărului. În unele țări, unde cele două rase 87
trăiau laolaltă, situația devenea critică și pretutindeni negri cereau egalitatea ca un drept, pentru care nu erau însă pregătiți. Sper că
pricepeți ceea ce vreau să spun?
— Înțelegem Hierania, căci problema nu ne este necunoscută.
Hierania dădu din cap.
— Am citit cărţile voastre cu privire la această problemă, Dick, dar ea nu înseamnă nimic față de aceea pe care a trebuit s-o înfrunte lumea noastră pe atunci și pe care numai Odi a rezolvat-o. Globul avea atunci mai mult de trei miliarde de locuitori, dintre care mai bine de două treimi erau de rasă inferioară. Aceștia se bucurau de toate foloasele științei noastre, și erau protejați de legile noastre, dar pe măsură ce timpul trecea, amărăciunea sporea de o parte și de alta, iar situația devenea de nesuportat. Negrii au înțeles ce înseamnă
forţa numărului și au devenit aroganți și dominatori. Într-una din țări gelozia reciprocă se transformă într-un război scurt și sălbatec, urmarea lui fiind distrugerea unui avantpost al rasei albe cu mai bine de două milioane de locuitori. Ceea ce era straniu, era că foarte puțini oameni în afara celor care se aflau în contact direct cu rasele de culoare, își dădeau seama de pericolul care exista pentru albi.
Dundas surâse puțin și întrerupse:
— Presupun Hierano, că se predica doctrina ridicării negrilor și a considerării lor drept frați?
— Exact! Preoții vorbeau despre evoluție, educație și dragoste frățească. „De ce să aruncaţi din nou omenirea în crima războiului”, strigau ei... Exista însă un om care vedea limpede. Acesta era Odi, obscurul profesor, care locuia la capătul locurilor raselor albe.
Întreaga sa viață studiase chestiunea în tăcere. Se întâmplă apoi ca unele dintre invențiile sale să-i fi adus mijloacele spre a trăi după
placul lui și atunci își consacră toată vremea cercetărilor.
Nu s-a știut niciodată dacă marea sa descoperire s-a datorat întâmplării sau unei experiențe pregătite. Tot ce i-a aparținut lui 88
Odi a fost distrus mai apoi nepăstrându-se decât numele secretului: era numit „Raza Morții”.
Primul semn al puterii acestei raze, care a fost aflat de omenire, a fost că o boală necunoscută și înspăimântătoare a izbucnit printre rasele negre din districtul cu populația cea mai deasă a pământului.
S-a ivit mai întâi într-un oraș și din acest centru s-a întins ca o pată
mereu mai mare. S-a constatat aproape imediat că albii sunt absolut imuni. Dar oamenii care munceau spre a combate epidemia n-aveau nicio bănuială, că ei erau feriți cu dinadinsul. Aflați totodată, că
atunci când izbucnea boala, nu erau nevoie de săptămâni sau luni pentru a-și arăta efectele. Era o chestie de zile. Populația de culoare, bărbați, femei, tineri și bătrâni, îi cădeau pradă cu o precizie fulgerătoare. Moartea invizibilă nu ierta pe niciunul. Se întindea asupra ţării ca o undă mereu mai largă, al cărei progres putea fi însemnat pe măsură cu o linie precisă. Toate resursele științei se dovediră neputincioase. N-a existat un singur caz ca unul dintre bolnavi să se fi însănătoșit și în cuprinsul marginilor valului care urca, nu s-a pomenit exemplu ca vreun singur negru să scape, sau ca un alb să se fi îmbolnăvit. Numai cu ajutorul statisticilor v-aș
putea face să vă dați mai bine seama de grozăvia flagelului. În primele opt săptămâni de la apariția bolii, au pierit mai mult de o sută douăzeci de milioane de oameni.
Cei doi prieteni, care ascultaseră cu atenție, o priviră
neîncrezători pe Hierania. Barry obiectă:
— Hierania, fără a mai vorbi de altele, dar n-ar fi fost timp suficient pentru îndepărtarea unui atât de mare număr de cadavre, iar această întârziere ar fi provocat pe lume un flagel tot atât de funest ca și acela care ucidea pe negri.
— Exact, Dick! Istoria vremurilor acelea ne arată că pericolul a fost înțeles. Da, rasa neagră a fost lăsată să lupte singură pentru salvarea ei, pentru ca albii să nu se mai ocupe decât de flagelul care 89
amenința. S-au ivit câteva focare trecătoare de ciumă, dar omenirea era pregătită și au fost înăbușite fără a li se lăsa timp să se dezvolte.
Atunci se întâmpla ceva curios. Epidemia se opri tot atât de brusc pe cât apăruse, iar lumea putu să respire. Pericolul părea să fi trecut.
A urmat o lună de liniște, după care spre spaima tuturor reizbucni cu puteri noi în alt ținut. De data aceasta era chiar în inima ținuturilor locuite de negri. Ceea ce se petrecuse nu însemna nimic față de noua epidemie. De cinci ori încetă spre a reizbucni și în cele din urmă se răspândi printre rasele de culoare zvonul, că albii erau pe cale să-i extermine. Nici un protest de nevinovăție, nicio încercare spre a liniști masele înspăimântate nu folosi la nimic, iar nenorocirea mai spori prin revolte sângeroase, în timpul cărora rasa condamnată pierea sub loviturile albilor, întocmai ca și din pricina epidemiei.
Vremea celor șaisprezece luni cât a durat teroarea sunt faimoase ca fiind cea mai sinistră a istoriei noastre. După trecerea ei, rasele de culoare nu mai existau. Din cele două miliarde abia de mai erau vreo cinci sute de mii răspândiți spre extremul nord și extremul sud al lumii, unde flagelul nu pătrunsese.
— Dumnezeule bun, Hierania! strigă Allan. Nu vrei poate să spui că masacrul acesta hidos a fost opera acestui Odi!
— Chiar așa, Allan: numai opera lui și până la urmă rolul său ar fi rămas necunoscut, dacă savanții nu s-ar fi hotărât să limpezească
lucrurile.
S-au remarcat mai multe amănunte curioase. În toate cazurile flagelul pornea dintr-un singur centru de unde se întindea cu repeziciune. Când s-au făcut statisticile s-a constatat pe hărțile țărilor atinse, că limitele influenţei formau un cerc bine trasat. Apoi se mai observă că răstimpurile între izbucniri erau supuse unei anumite periodicități. Totalizând toate aceste indicii vagi, anchetatorii au ajuns la concluzia că răstimpurile acestea îngăduiau 90
organizatorului acestei tragedii să se deplaseze de la un centru la altul. Toate acestea păreau chiar și atunci trase de păr, mai ales ipoteza unei acțiuni omenești voite. Cu toate acestea, încetul cu încetul, dovezile se înmulțiră, iar întrebarea care se punea nu mai era „A fost oare opera unui om?”, ci „cine era acest om?”.
Odi vorbi atunci. Declară deschis și fără teamă că el este autorul fărădelegii. Lumea rămase chiar și atunci neîncrezătoare, dar în cele din urmă nu mai fu posibilă nicio îndoială. Odi dovedi anchetatorilor uluiți, mijloacele de care se servise. Descoperise o rază electrică, ce străbătea pielea albilor fără să le facă vreun rău și nu acționa decât asupra epidermei pigmentate a negrilor. După o scurtă trecere de timp, influența acestor unde provoca o paralizie generală a sistemului nervos, iar moartea se producea în următoarele douăzeci și patru de ore. Slăbirea treptată a flagelului, pornind de la centru, provenea din cauza scăderii intensității razelor, în raport direct cu distanța. După ce distrugea tot ce se afla în apropiere, Odi transporta pur și simplu aparatul în alt loc și reîncepea. Raza tăcută și invizibilă străbătea toate obstacolele materiale.
Hierania tăcu, iar Barry spuse:
