— A fost o fărădelege diavolească, o faptă odioasă și cu toate acestea spui că semenii tăi îl venerau ca pe un binefăcător. Nu înțeleg asta Hierania; e cu neputință!
Tânăra femeie surâse privindu-l pe Barry, așa cum privește un om matur un copil înfuriat.
— Nu s-a întâmplat imediat, Dick. Nu l-au venerat imediat, judecau fapta lui Odi întocmai ca voi astăzi. Adică atunci când au avut vreme s-o facă, căci la început au trebuit să ocupe noile teritorii.
Marile confederații erau cât pe aici să se încaiere...
— Care a fost însă soarta lui Odi, întrerupse Allan.
— A fost soarta tuturor reformatorilor îndrăzneți. De la un capăt 91
la celălalt al lumii, preoții au scos un singur strigăt. Pe vremea aceea noi nu mai pedepsim crima. Blestemam criminalul. Fu scos afară
din lege, excomunicat în adevăratul sens al cuvântului. Cu toate acestea rămânea cu fruntea în sus în mijlocul oprobiului universal.
Sărăcia și injuriile i-au fost hărăzite de atunci, dar curajul său a rămas neatins până la sfârșit. Moartea i-a fost demnă de viața sa; a murit ucis cu pietre de preoți, în fața tribunii de unde le vorbise încă
odată. Statuia din vestibul a fost făcută după singurul portret care ne-a rămas de la el și care a fost făcut în timp ce-și rostea ultimele cuvinte.
— Și când a fost glorificat?
— La vreo două sute de ani după moartea sa.
Barry se ridică în picioare și începu să umble în sus și în jos.
Neliniștea din sine luase o formă precisă în timpul povestirii.
— Poate să ai dreptate, Hierania, dar - după părerea mea, scopul nu poate justifica mijloacele. Crima era de neiertat.
Hierania îl privi liniștită, cu cotul sprijinit pe brațul fotoliului și bărbia în mână. Privindu-l pe Barry, i se adresă lui Dun:
— Allan, spune-i lui Dick ce faci cu buruienile care cresc pe ogor!
— Le smulgi, răspunse scurt Allan.
— Exact, le smulgi, repetă Hierania. Dick, lumea voastră n-a recunoscut încă existența buruienilor omenești, ca și a celor vegetale.
— Nu se poate face o comparaţie, Hierania!
— Nu poți găsi o scuză faptei lui Odi?
Calmul ei statuar contrasta bizar cu agitația lui Barry.
— Niciuna. E de neadmis!
Rămânând mereu calmă, Hierania continuă liniștită:
— Spune-mi Dick, țara asta de care ești atât de mândru... cui aparținea înainte de sosirea compatrioților voștri?
Barry se opri brusc, ca și cum întrebarea l-ar fi transformat într-o 92
stană de piatră. Ridicându-se de pe scaunul ei, Hierania arătă spre dânsul cu gest acuzator:
— Răspunde-mi cinstit Dick, te-ai gândit măcar o singură dată cu părere de rău la miile de băștinași nevinovați, deși inutili, care au fost distruși de invaziunea albilor? Nici nu poți admite să li se fi lăsat proprietățile. Din punct de vedere moral, strămoșii tăi și chiar tu, vă plasați pe același plan ca și Odi.
Barry își dădu capul pe spate și răspunse cu un ton de sfidare:
— Îți repet Hierania, că nu este o comparație dreaptă. În cazul acesta a fost vorba de supraviețuirea celui mai apt.
— Sofisme, Dick, sofisme! Raza morții sau alcoolul și bolile... sau chiar armele de foc, care este diferența? Rezultatul este același.
Compatrioții voștri sunt liniștiții posesori ai pământurilor celor care au fost uciși. Recitește istoria lumii voastre! Morala voastră
internațională este aceea a junglei. Numai forța brutală îți dă
siguranță. Tu ce părere ai Allan?
— Pe cuvântul meu, spuse Dundas care ascultase pe jumătate serios, pe jumătate amuzat, cred că noi cei din Australia n-am putea arunca piatra asupra lui Odi pe chestia asta, după cum n-ar putea-o face nici cei din America de Nord.
Dundas se ridică de pe fotoliu.
Hierania îl întrerupse:
— N-ați putea să-mi spuneți care este proporția actuală între negri și albi?
— Eu n-o pot spune, dar putem să ne uităm în „Schrader”.
(Scoase un volum și-l răsfoi repede). Hm! Ah! Iată! Totalul aproximativ al populației pământului: 1.600 milioane. Rasa caucaziană, 650 milioane, rămânând prin urmare circa 950 milioane pentru rasele de culoare. Prin urmare aproape raportul de trei la cinci.
