— Tânăra doamnă, o mustră el agitându-și fără vlagă pumnul, sunt ministrul lui Dumnezeu de peste douăzeci și cinci de ani...
Urmarea îi fu întreruptă de vocea limpede și biciuitoare a Hieraniei:
— Omule, ești ministrul stomacului tău de și mai multă vreme încă!
Un „ah!” uluit din pricina acestei generalizări brutale izbucni și ici și colo se auziră râsete greu stăpânite. Dundas înspăimântat încercă să intervină.
— Hierania, nu este bine...
— Allan, eu spun adevărul, insistă ea; privește-l: mănâncă prea mult. Până și creierul îi este năvălit de grăsime.
Mai înainte ca Allan să fi putut spune un cuvânt, doamna Pook se năpusti la atac, purpurie de furie;
— Cum îndrăznești? Cum îndrăznești să vorbești astfel soțului meu?
— Tu ești soția lui? întrebă liniștită Hierania.
Buna doamnă rămase gură cască.
— Soția lui? Desigur că sunt soția lui…
109
— În cazul acesta Dumnezeu să aibă milă de copiii voștri. Ar fi o crimă să se îngăduie unor astfel de oameni să aibă urmași. Allan, oamenii ăștia au înnebunit? Ce am făcut ca femeile acestea să mă
disprețuiască? Simt că mă disprețuiesc, chiar și soția lui Dick!
— Rămâi locului, mă voi înapoia pe unde am venit.
Se depărtă în grabă și mai înainte ca el să fi putut face un gest, cotise după casa clubului. O clipă mai târziu, când Dundas fugi după ea, ajuns la colț, nu o mai văzu.
110
Capitolul XXIII
Allan ajunse la Cootamundra, puțin mai liniștit de drum și hotărât să-i lase pe cei din Glen Cairn să se gândească ce vor voi, chiar și de ar fi fost să-i scoată din fire. Apropiindu-se însă de verandă, observă că Hierania îl așteaptă în umbră.
— M-ai iertat? întrebă ea întinzând brațele spre el.
— Oh, Hierania, strigă el, ce am oare să-ți iert? Eu sunt singurul vinovat. Aș fi trebuit să te previn să te fac să înțelegi. Spune-mi, mă
ierți?
O mână îi strânse blând brațul.
— Să uităm Allan! Oare o noapte ca aceasta este făcută să ne certăm? Privește!
Dundas rămase zăpăcit de cele ce citi în ochii ei. Apoi îi murmură
numele.
— Hierania, oh, Hierania, oare....
Tăcu, fiindu-i cu neputință să pronunțe cuvintele de care atârna soarta sa. Ea-l privea, având în ochi o lumină nouă, splendidă.
— Allan, de ce te temi să spui ceea ce-ți poruncește inima? Sau la voi se obișnuiește ca fecioarele să-și declare dragostea bărbaților?
El îi luă mâna albă într-ale sale, în timp ce ea-i cuprindea gâtul cu brațul liber, iar ochii ei cenușii își acopereau tulburarea cu vălul genelor lungi. Târziu, Hierania râse ușor și-i cuprinse gâtul cu ambele braţe, plecându-se puțin spre spate spre a-i privi drept în ochi.
— Ți-am dat inima mea, dar pentru dragostea care ți-o port, ar fi 111
fost poate mai bine să nu ne fi spus nimic.
— N-au existat vreodată doi îndrăgostiți mai cuminți ca noi, Hierania, răspunse el luându-i mâna, care-i mângâia creștetul, pentru a o duce la buze. Faptul de a ne îndoi de dreptul nostru la fericire ar fi aproape un păcat.
— Și cu toate acestea, Allan...
Ea tăcu suspinând ușor.
— Și cu toate acestea?
— Am darul care s-a dezvoltat cu multe generații înaintea mea de a citi în mintea semenilor. Astăzi am citit în sufletul unei femei care se afla alături de tine, o dragoste tot atât de puternică și de adâncă, ca a mea. Oh! Allan, dragostea mea! Poate că ar fi fost mai bine să fi tăcut. Poate că ai fi fost mai fericit alături de ea. Spune-mi ce a fost între voi?
Drept răspuns, Allan povesti întreaga întâmplare, fără să lase nimic de o parte și fără să se menajeze.
— Așa a fost scris, iar noi trebuie să ne urmăm calea. (Ea-i surâse).
Ai avut dreptate atunci când ai spus că noi nu suntem altceva decât niște femei, căci aș fi ucis-o cu dragă inimă atunci când mi-am dat seama de dragostea ei pentru tine, deși știam de la început de dragostea ta pentru mine.
