ziare nu se găseau amănunte interesante despre Kurt Müller.
Cine era acest Kurt Müller? Am căutat „Kurt Müller” folosind motorul meu de căutare preferat, dar când am văzut că existau 1634 de mențiuni cu VP - 33
privire la el, mi-am pierdut speranța. Această cifră nu era nici pe departe de mirare, dacă țineai cont că fiecare al patrulea german ori are prenumele de Kurt, ori are numele de Müller.
Am verificat 100 din cele 1634 pagini de web până mi s-a făcut rău. Doar foarte puține dintre ele aveau o legătură cu Kurt Müller căutat de mine, și toate erau din ziarele actuale care relatau despre film și despre crimă.
Eram pe punctul de a-i aplica un pumn computerului meu, când mi-am adus aminte de o prietenă care trăia la Bielefeld, pensionară, doctorița Sandra. Chiar dacă Sandra nu îl cunoștea personal pe acest bărbat, va găsi cu siguranță pe cineva care să îl fi cunoscut și am pus imediat mâna pe telefon.
•
Când l-am surprins pe comisarul Batuhan trăgând cu ochiul prin vitrină, tocmai mâncasem o plăcintă-Trabzon și acum beam un ceai verde pentru a o digera mai ușor. Pelin își terminase programul de lucru și se dusese la cinematograf.
De data aceasta Batuhan era în civil. Dar să nu își închipuie cineva că din cauza asta era șic: având în vedere pantalonii de stofă gri și cămașa albă, gândul te ducea cu melancolie la uniforma lui. Dar să recunoaștem că tipul ar fi arătat bine și cu un sac pe el.
— Intrați, i-am spus, invitându-l și cu un gest.
Nu mă lăsă să repet invitația.
— Vreți un ceai verde? Tocmai l-am făcut.
— Să nu vă deranjez, spuse el, ceea ce ar fi echivalat cu „Bine ar fi”.
În timp ce mă îndreptam către nișa bucătărie ca să iau o ceașcă, l-am întrebat:
— Cum merge cu ancheta?
— Milimetric. Nu am putut discuta cu toți cei din echipa de filmare.
Trebuie timp pentru a lua declarațiile cu interpret. De fapt, nu cred că va rezulta ceva interesant din declarații. Toți spun cam același lucru.
— Bun, dar persoana victimei? aproape am strigat
— Victima? Știți…
Se opri. Eu stăteam cu ceașca în fața perdelei în dungi care despărțea nișa de magazin.
— Cine să îl și omorât pe bietul om, și de ce? Din cât am înțeles, era un tip anost.
— Nu știu dacă se poate spune așa. În ceea ce îl privește pe regizor, aveți dreptate, ca om de film era banal, aș putea spune chiar mediocru. Dar se pune întrebarea dacă asta era ocupația lui reală.
Amuți. Inima mea o luă la sănătoasa. Să fi fost eu pe calea cea bună când mă interesam de viața și legăturile lui Müller?
VP - 34
— Desigur că acestea sunt lucruri… despre care nu vorbești cu oricine, zise el.
Ceea ce voia să spună cu asta aveam să înțeleg abia mai târziu.
— Pare un caz complicat, am spus, gândindu-mă cum să fac să îl mai trag puțin de limbă.
— Da, cam complicat.
— Droguri? am dat eu bățul în baltă.
Posibilitatea aceasta îmi trecuse pe moment prin minte și mi-a scăpat. În mod normal știu să îmi țin gura.
Batuhan tresări.
— Cum de v-ați gândit la așa ceva?
— Doar așa.
Mă privi o clipă admirativ, apoi schimbă cu iscusință tema, referindu-se la romanele polițiste. Cunoștințele lui pe tărâmul romanului polițist erau demne de luat în seamă, dar mie îmi era indiferent cu câtă plăcere îl citise el pe Raymond Chandler. După ce i-am ascultat trăncăneala timp de o jumătate de oră, i-am propus să mai fac un ceai, pentru ca măcar în bucătărie să mă
mai pot destinde.
Se uită la ceas și spuse:
— Pentru ceai este cam târziu.
Când își ridică privirea de pe ceas, nu se uită la mine.
— Mi-aș putea permite să vă invit la masă? întrebă el abia auzit. Am putea discuta într-un mod mai plăcut.
Am răspuns în germană:
— Sunteți mai rapid decât își permite poliția să fie.
