— Pardon, eu nu vorbesc germana, spuse el politicos.
Nu tocmai politicos i-am tradus ceea ce spusesem:
— Sunteți foarte rapid!
Plăcinta îmi stătea în stomac ca o gălușcă de beton, dar nu voiam să refuz invitația lui Batuhan. Erau la mijloc interesele mele. De ieri-dimineață
încercam să descopăr ceva despre crimă, dar băteam pasul pe loc. Singura cale era să îl fac pe Batuhan să vorbească. La o masă bună, cu un vin… Când mi-a trecut prin minte că bărbatul care mă privea pe ascuns cu un zâmbet stângaci era polițist, m-am luminat brusc: kebabul și raki îl vor face pe Batuhan să ciripească precum o privighetoare.
Deci am acceptat invitația fără mare entuziasm, ba chiar așa, ca și cum i-aș face o favoare.
— Dar, am adăugat, eu aleg unde vom merge. De acord?
Vă fac o mărturisire: mă temeam că Batuhan îmi va propune vreo cârciumă prin Beyoğlu, din cele frecventate de prietenii mei, ori un local „al VP - 35
poliției” unde veneau doar polițiști. În mod normal procedez ca și celelalte femei și las localul la alegerea bărbatului. Și, dacă nu-mi place propunerea, îmi fac cunoscută părerea prin mimica și gestica potrivită.
•
Am trecut rapid în revistă zona care intra în discuție și m-am hotărât pentru un local din Yeșilköy, specializat în chebap.
Yeșilköy se află în partea europeană a Istanbulului și este departe de triunghiul Beyoğlu-Cihangir-Kuledibi frecventat de mine. De fapt Yeșilköy nu se află numai în afara perimetrului meu de viață, ci departe de orice.
Pentru ca aceia dintre cititorii mei care nu cunosc Istanbulul să își poată
imagina cât de departe este, aș vrea să le ofer un indiciu: aeroportul Atatürk, unde fusesem cu câteva zile în urmă pentru a o lua pe Petra, se situează în Yeșilköy.
În același timp, Yeșilköy se află la Marea Marmara și este unul din ultimele cartiere ale Istanbulului unde domină verdeața și grădinile. Apropo de acest specific, trebuie menționat că până de curând chiriile din această
zonă erau usturătoare. Am zis „până de curând”, căci asta se întâmpla până
la cutremurul din Marea Marmara. După ce s-a constatat că solul din acest cartier era deosebit de nesigur în caz de cutremur, toți cei care își puteau permite acest lucru s-au mutat din Yeșilköy și din împrejurimi. Acum cartierul se compune mai ales din localuri specializate în kebab, care încearcă să redea imaginea zilelor glorioase de altă dată, și din văduve și pensionari cărora veniturile nu le ajung ca să se mute.
Am ieșit din magazin, Batuhan luându-mi-o înainte pentru a-mi deschide portiera Renault-ului său. Mașina era roșie – ceva cam țipător pentru un comisar al poliției criminale, dacă m-ați întreba pe mine.
Pe drumul de la Kuledibi la Yeșilköy aproape că nu am vorbit unul cu altul. Eu gustam plăcerea de a nu trebui să conduc și mă gândeam la ultimele zile. Trecuseră patru zile de când făcusem același drum invers, dar cu totul alte gânduri în cap.
Nu mai ajunsesem de ani buni în Yeșilköy și nu mai știam de ce fusesem acolo ultima dată, dar, slavă Domnului, localul cu chebap se afla tot unde mi-l aminteam și era deschis.
Se intra într-o sală nesfârșit de lungă. Sub tuburile de neon ce atârnau din tavan, obișnuiții clienți cu obraji roșii ai localului arătau ca niște scandinavi palizi. Din motive necunoscute mie, turcilor le place foarte mult să își doteze încăperile cu lumini din neon. Nu mă interesau nici lumina albă strălucitoare a acestor lămpi, nici turcii dolofani din clasa de mijloc care reprezentau clientela obișnuită a acestor localuri. Instalația de climatizare funcționa din VP - 36
plin pentru a ne răcori pe mine și ciudatele creaturi care înfulecau vara chebap, și asta îmi era de ajuns pentru a considera că aici era grozav.
M-am îndreptat direct către o masă izolată.
Am comandat niște antreuri, chebap cu vinete și raki. Nu îmi place nici chebap din carne grasă, nici rakiul, acest amestec de anason și struguri fermentați. Ca să fiu sinceră, mi se întoarce stomacul pe dos numai dacă
miros rakiul. De aceea întreaga seară m-am mulțumit să duc la gură paharul cu raki și să îmi înmoi buzele în el.
Când am socotit că vorbisem destul despre sortimentele de raki, despre romanele polițiste, despre dificultățile profesiei de polițist și chiar despre lipsa de perspective a politicii turce, am dus din nou la gură paharul cu raki și am zis cu o voce plictisită:
— După părerea dumneavoastră, cine l-ar fi putut omorî pe Müller?
Uite așa, din senin.
— Nu pot numi pe cineva anume. Mai bine spus, până acum nu dispunem de indicii suficiente pentru a identifica asasinul, răspunse Batuhan.
Nu se mira că schimbasem brusc tema discuției.
— Ați lăsat să se înțeleagă astăzi, la magazin, că Müller ar fi avut de fapt altă meserie…
În acea clipă nu știam cum să termin fraza. Nu voiam să îl sperii pe Batuhan. Pe de altă parte, nu știam cum să pun întrebarea aceasta mai pe ocolite. Însă turca mea nu părea să fie atât de sclipitoare cum credeam eu că
ar fi. Sau era o chestiune de caracter. Toată viața eu am fost un om direct.
Asta nu puteam să o modific brusc, doar pentru că voiam să îl trag puțin de limbă pe Batuhan. Pentru mine era prea obositor să mă tot învârt în jurul cozii.
— Batuhan bey3, am zis, m-am lăsat pe marginea scaunului, m-am întors spre stânga, sprijinindu-mi cotul drept de masă, și mi-am dus mâna sub bărbie, ca un ziarist cu rubrică permanentă. Din această poză, pe care o consider foarte eficientă, l-am privit direct în ochi pe bărbatul din fața mea.
Și dumneavoastră citiți romane polițiste, de aceea cred că mă înțelegeți. Știți că în adâncul sufletului lor toți cititorii nutresc dorința de a fi detectivi…
— Sau asasini cu mâini mânjite de sânge, spuse Batuhan.
— Ca să fiu cinstită, nu am auzit de vreun cititor de romane polițiste care a devenit criminal. Și am adăugat imediat: Sau mă aflu și eu cumva pe lista suspecților?… Pentru că citesc romane polițiste…?
— Nu numai pentru că citiți, ci pentru că le vindeți… spuse el și râse de gluma făcută.
3 Domnule, postpus (n.a.).
