— Natural că acest caz nu a fost clasat. Dar motivul pentru care caseta a atras în mod deosebit atenția nu privea copiii, ci caracteristicile tehnice și calitatea filmului, ca și locul realizării lui.
M-am încruntat dezgustată. Selim asista în tăcere. Jean spuse:
— Ai dreptate. Dezgustător, dar așa a fost. La filmările porno cu copii se folosește în mod normal o tehnică foarte simplă. Pentru că, de cele mai multe ori, asemenea filme sunt făcute de perverși singuratici, cu aparatură
de amatori. Dar la acest film existau iluminare, camere și altele de o calitate mult mai bună decât de obicei. Asta atrăsese atenția poliției.
— Nu am putea vorbi despre altceva? întrebă Selim.
— O clipă, am spus, nu ai putea să povestești fără a te cantona pe toate amănuntele?
— Nu ard de nerăbdare să vă descriu porcăriile astea! spuse Jean.
— Și în final ce s-a întâmplat, cum de ai ajuns la Müller?
— Când s-a stabilit că era vorba despre Wim, un copil răpit în 1990 dintr-un cămin din Rotterdam și care, ca și ceilalți, a fost găsit omorât, s-au făcut cercetări asupra modului în care caseta ajunsese la comercializatorul de filme porno. Acum prezint lucrurile pe scurt, dar în final a rezultat că Müller făcea parte din bandă și că el făcuse filmările. Sau, mai bine zis, un infractor cu antecedente a recunoscut la interogatoriile luate în altă cauză penală, că
și el participase la răpiri de copii și a furnizat informații despre bandă, pentru a obține circumstanțe atenuante. În declarația pe care bărbatul a făcut-o înaintea asasinării, a fost menționat și Müller.
— Înaintea asasinării?
VP - 144
— Înainte ca bărbatul să apară în fața tribunalului, a fost găsit mort la dușurile închisorii.
— Atât de puternică este banda?
Stomacul meu avea din nou tendințe de rebeliune.
— Mda… spuse el. După părerea mea, asta este o mare problemă.
— Tu crezi că banda a dispus omorârea lui Müller?
— În orice caz. Pentru a-l împiedica să facă mărturisiri.
— Dar modul în care a fost săvârșită crima… Nu este ciudat?
Urmăream tensionată evoluția gândirii lui. El se scărpină din nou după
ureche.
— Te referi la chestia cu uscătorul de păr?
Am confirmat
— Da, de exemplu. Cine săvârșește o astfel de crimă? Este într-un stil de amator. Profesional privind, nu lasă urme, dar un asasin tocmit de o bandă…
— L-ar fi împușcat cu pistolul, duse la sfârșit Jean fraza mea. Șovăi un moment și cugetă la ceea ce spusesem, apoi continuă amar: După cum am mai spus, este o istorie murdară și în același timp foarte încurcată…
— Ești avocatul părinților unuia dintre copiii răpiți?
— Ah, ai dreptate, și acesta este un punct important. Banda a ales copiii răpiți, nu a lucrat la întâmplare. Cinci dintre cei doisprezece erau orfani care trăiau în orfelinate. Ceilalți erau copii din familii amărâte și de azilanți.
Familii care, din lipsa posibilităților materiale, nu dispuneau nici de statutul social care să le permită cercetări.
— Pe tine cine te-a angajat? am întrebat
— Sunt avocatul unei familii din Camerun, care a solicitat azil în Belgia.
Un avocat specializat în probleme de azil, prieten de-al meu, care știa că sunt expert în infracțiuni săvârșite asupra copiilor, a propus odată familiei să
aibă o discuție cu mine. Am studiat mai îndeaproape cazul și ulterior l-am preluat fără onorariu. De zece ani nu am făcut un pas înainte. Întotdeauna când apare o speranță… Oftă adânc și adăugă: Vedeți…
Mi-am ascuns fața în spatele paharului cu bere.
— Ai spus ceva și despre un copil german.
— Da, primul.
— Și acesta era dintr-un orfelinat?
Părea că se afla încă sub impresia celor relatate. Nu voia să știe de ce mă
interesam tocmai de acest copil.
Își sprijini capul în mâini.
— Nu. Copilul era crescut de bunică. Părinții trăiau în Seul. Mama era nemțoaică, tatăl, coreean. Erau cam singurii care nu ar fi trebuit să se împace cu soarta copilului lor, dar părinții nu s-au interesat de copilul lor și VP - 145
