10.
Când trei zile mai târziu zburam spre Mallorca, pentru a o interna pe mama într-un cămin pentru bătrâni, Selim revenea la Istanbul pentru a-și rezolva problemele. Când ne-am reîntâlnit apoi la Berlin, pentru a pleca împreună în Mallorca, eu eram deja după o săptămână de concediu petrecut acolo cu mama.
Mă îndrăgostisem. Nu era deci de mirare că epuizarea mea dispăruse ca prin minune în prima dimineață luminoasă la Agadir. Cu toate cremele cu mare factor de protecție folosite, nu am stat niciodată mai mult timp la soare în acest concediu; nu intenționam să mă pricopsesc cu riduri timpurii.
Totuși, urma lăsată pe corp de bikini trăda că mă bronzasem frumos.
Când după exact trei săptămâni de absență mă întorceam la Istanbul, Pelin gospodărise bine magazinul. Și parcă pentru a-mi arăta că mergea și fără mine, afacerile decurseseră minunat în timpul cât lipsisem.
Lale nu își dăduse demisia de la Günebakan, dar fusese dată afară printr-un aranjament remarcabil. Voia să plece, poate, în Cuba, pentru o săptămână. Iar la întoarcere să nu mai lucreze ca ziaristă. Stelele vor hotărî ce va face apoi.
La agenția de publicitate la care lucra Yılmaz se procedase la concedieri.
Yılmaz făcea parte dintre cei „de neînlocuit” care rămăseseră. Am auzit că i se redusese salariul, dar el nu dădea de înțeles așa ceva. La bursa din Istanbul – era părerea lui – lucrurile mergeau spre bine; sâmbătă plătise el ceaiul nostru la cafeneaua din Firuzağa.
Și Fofo? Mereu îndrăgostit. În absența mea își luase lucrurile și predase cheia proprietăresei. De nemaiauzit! Dar am trecut și peste asta.
Când m-am întors, am găsit un mesaj de la Batuhan. Chiar m-am îngrozit
– cine știe ce ar zice Selim, dacă ar auzi? Cu bărbații turci niciodată nu știi ce va fi.
Pe Petra nu am mai sunat-o. Și nici ea nu m-a mai sunat. La câteva zile de la întoarcerea noastră din Maroc, Selim citi cu voce tare din ziar, la micul dejun, că echipa de filmare încă se mai afla la Istanbul. Noul meu iubit era un cititor pasionat al ziarelor.
Presupuneam că Mesut va mai sta încă mult timp în închisoare. Și, când va ieși, va fi uitat cu certitudine de mine. Dar faptul că pusese să fiu anunțată
telefonic că nu venise la întâlnire era totuși demn de comportamentul unui gentleman, nu?
VP - 148
GĂRGĂUNI ȘI ALTE CÂTEVA CHESTII…
Selim este de trei zile la Adana. În călătorie de afaceri. Ba este vorba despre firme în faliment, ba despre bănci insolvabile. Secretara lui îl vede mai des decât mine. El spune că în vremuri de criză avocații au mai mult de lucru, pentru că există mai mulți datornici în imposibilitate de plată, spărgători, hoți de buzunare, cazuri de mită și mai multe divorțuri.
Nu că m-aș plânge de absența lui Selim: despărțirile scurte sunt bune pentru relații și în afară de asta – de ce aș nega – știu să îmi petrec timpul în care iubitul nu este aici Oricum, papucii portocalii cu fundă caraghioasă, achiziționați cu puțin timp în urmă de la solduri, m-au lăsat rece. Inima îmi este parcă înconjurată cu un zid… Un uriaș gărgăune mi s-a fixat pe creier și mă tot roade.
Vă veți întreba ce este cu neliniștea asta sufletească tocmai acum; de fapt, nici eu nu am un răspuns satisfăcător la această întrebare. Am o afacere care merge bine, un iubit de a cărui existență mă bucur, am prieteni care împart cu mine bucuria și suferința lor. Ce își mai poate dori în plus o femeie aflată
la începutul mijlocului vieții ei? Câteva riduri mai puțin, poate și ceva mai puțină celulită. Dar venerabilul oraș Istanbul tocmai se ascunde în frumusețea lui tomnatică, și de aceea nu vreau să fiu o femeie preocupată
numai de ridurile și de celulita ei.
Dar ce spun eu de fapt? Știu că vă datorez o explicație.
Este vorba de Juan Antonio Pérez-Dominguez, pe scurt Fofo, care până de curând era persoana cea mai importantă din viața mea.
Cred că trebuie să mă întorc în urmă cu zece zile, pentru a povesti totul de la început.
•
Știți, începutul verii sau sfârșitul iernii au fost anul acesta atât de scurte că nici nu îmi vine să denumesc acest fragment temporal primăvară – și totuși Fofo se îndrăgostise, prinsese aripi și își luase zborul. Și până în ultima zi de marți nu se mai auzise nimic despre el.
În acea zi, în acea funestă zi de marți, pe la ora cinci, când era mare vânzoleală în magazin, căci turcilor nu le pasă de crize, ei cumpără mereu romane polițiste – îl văd brusc în ușă pe Fofo!
Vă imaginați cât m-am bucurat.
Fofo mi-a povestit că se mutase în locuința lui Alfonso din Büyükada, că
nu mai trecuse prin Istanbul, și că de aceea nici nu mă mai vizitase. Pentru VP - 149
cei care încă nu știu, Büyükada nu este o insulă pe undeva prin Marea Mediterană, ea se află în Marea Marmara, exact în fața ușii noastre, la aproximativ o jumătate de oră de Istanbul cu nava cu aripi subacvatice. În ce mă privește, eu nu voi urca niciodată într-o astfel de chestie, care mi-ar provoca o criză de claustrofobie. Chiar dacă nu este atât de rapid, prefer să
stau pe un vapor obișnuit, în vântul Mării Marmara, și să îmi beau relaxată
ceaiul, dar asta este altă chestiune.
Că tot pusesem mâna pe Fofo, bineînțeles că nu l-am lăsat să plece. L-am sunat imediat pe Selim și l-am rugat să rezerve o masă pentru seară; vom ieși împreună să mâncăm. Deoarece știam că lui Selim îi plăcea să meargă la un local unde se servea kebab din zona cea mai săracă a Istanbulului, într-un cartier cum ar fi Eminönü, i-am subliniat că trebuia să fie la un restaurant onorabil.
Normal că este foarte nedrept ca despre Eminönü să se spună doar că
este sărăcăcios. La drept vorbind, în Eminönü se află cea mai impunătoare piață a Istanbulului, ea este doar victimă a administrației orașului și a concepției turce despre suprastructura orașului și este utilizată în prezent ca stație principală pentru autobuze, dar și asta reprezintă o altă chestiune.
•
Am convenit cu Alfonso și cu Selim să ne vedem la ora opt la restaurantul japonez din Elmada. Voiam să plec cât se putea de repede de la magazin ca să mă duc acasă, să fac un duș și să mă îmbrac pentru masă… Vă întreb, nu este o pretenție absolut normală?
Fofo m-a rugat să nu mă duc acasă. În schimb, ar fi vrut să stăm față în față într-o grădină, la un ceai, și să pălăvrăgim. Ce să zic „m-a rugat”? De fapt a insistat; s-a enervat, până a ajuns să mă ocărască. Și cum m-a mai ocărit…
Ce era dacă aveam să merg la masă îmbrăcată cu hainele cu care veneam la treabă? Se săturase de mult de alura mea de reprezentantă a păturii mijlocii a societății. Nu eram conștientă că existau lucruri mai importante decât problema eleganței mele, a cât îmi atârnă burta sau cât de mult mi s-au uscat mâinile? Lumea vorbește despre atacuri teroriste asupra turnurilor gemene, în orice moment poate izbucni un mare război, și eu voiam să mă ocup tot de nimicuri de-astea. Aveam habar cât de plictisitoare devenisem? Nu se puteau schimba cu mine câteva vorbe rezonabile?
