nici de soarta acestuia. Totuși, au plătit un detectiv care să clarifice cazul.
Normal că nu a rezultat nimic când a fost ucis, copilul avea șase, șapte ani.
— Mai știi cum se numea?
— Ce înseamnă „mai știi cum se numea”? Eu îmi amintesc numele fiecărui copil! Se numea Peter.
Mi-am mai aprins o țigară.
— Cazul acesta… Copilul locuia într-un sat de pe Rin?
— Dacă îi poți zice sat, da. Avea un nume ciudat. Un moment…
Făcu cu mâna un semn care voia să ne facă să îi dăm pace pentru a se gândi.
— Pfaffenheck! spuse el. Ah, da, Pfaffenheck era. Iar numele mamei era Gudrun Kim. Pe parcursul activității mele legate de documente, am remarcat că mai mult de jumătate dintre coreeni poartă numele de familie Kim.
— Asta înseamnă că acel copil era jumătate est-asiatic și jumătate german?
— Da, dar nu mi s-a părut că arăta în mod deosebit a asiatic. Ridică din umeri, se scărpină după ureche și adăugă: Nu mă privește ce fac oamenii în timpul căsniciei lor.
— Mama lui Peter se numea așadar Gudrun, am spus. Gândisem cu voce tare. M-am adresat lui Jean: Și acum ce se întâmplă?
— Absolut nimic. Până să fie omorât Müller, mai aveam speranța că
aceste crime vor fi elucidate. Pentru mine el era vârful aisbergului. Conform celor spuse de individul omorât în închisoare, Müller era cel care realiza contactele. Ca urmare, Müller îi cunoștea și pe ceilalți membri ai bandei. Luă
o mină tristă și adăugă: Toate eforturile mele au fost în zadar.
— Asta înseamnă că acest caz a fost închis?
— Dacă Müller ar fi vorbit, am fi făcut poate un pas mai înainte. Acum nu se mai poate face nimic. Vezi, nici măcar nu mai urmăresc ce scriu ziarele în cazul asasinării lui Müller. Pentru mine cazul este închis. Se opri, după care continuă: Aproape că îmi pare rău că Müller a fost omorât. Întinse mâna în spate, ca pentru a arăta că de acum totul se afla în spatele lui. Da, spuse el, și îl atinse pe Selim pe umăr. Să vorbim acum despre altceva.
•
În restul serii am mai spus câte ceva doar când eram întrebată. De data aceasta Selim nu a mai trebuit să insiste ca să mă ducă acasă; eram mult prea obosită și prea adâncită în gânduri pentru a-mi arde de niscaiva jocuri.
Când taxiul opri în fața casei mamei, eram atât de pierdută în gândurile mele privitoare la Petra și Peter, încât nici nu l-am înțeles pe Selim când a spus:
— Mâine trebuie să mă trezesc la ora șapte.
VP - 146
— Păi, pune deșteptătorul să sune.
— Vreau să spun că nu urc cu tine. Prima noastră noapte trebuie să fie deosebită. Va trebui, cel puțin, să putem lua dimineața micul dejun împreună!
Nu știu dacă purtarea lui a fost cea care m-a readus la realitate.
— Nu-i nimic, am spus, dacă această noapte va trece bine, înseamnă că
vom mai putea să luăm împreună de multe ori micul dejun.
•
În dimineața următoare, Selim chiar s-a trezit la ora șapte. Eu mă
răsuceam în pat dintr-o parte într-alta. Îmi formulasem o mulțime de fraze, dar nu îmi plăcea niciuna dintre ele. Cum trebuia să îi vorbesc Petrei?
•
Nu am zis multe. Sau în scurta discuție s-a spus totul:
— Acum știu cine l-a omorât pe Müller.
— Atunci nu mă suna pe mine, ci sună la poliție!
— Nu doresc să sun la poliție.
— De ce nu?
— Cred că ai suferit destul. Nu vreau să mai ajungi și la închisoare. Vreau doar să știi că te înțeleg.
•
Am lăsat receptorul telefonului la locul lui, la capul patului. Mi-am scos din bagaj cea mai frumoasă rochie, căci voiam să îi fac mamei o vizită.
VP - 147
