— Mitka Marinova, am spus în loc să enumăr limbile pe care le cunoșteam.
Femeia spuse iarăși ceva în bulgară.
Ca și cum problema noastră nu era că nu ne înțelegeam, ci că nu ne auzeam, am strigat:
— Mitka!
De la celălalt capăt al firului nu veni nici un răspuns. M-am uitat după
pachetul de țigări de pe masă.
— Alo! Vreți să vorbiți cu Mitka? Cine sunteți? întrebă o voce de bărbat în limba germană!
— Mitka și cu mine ne-am cunoscut în Germania. La Krefeld. Sunt o prietenă.
— Mitka nu este în Sofia. Lucrează în Turcia.
Am inspirat adânc
— Există un număr de telefon la care poate fi căutată? am întrebat. Am fost bune prietene. Nu am mai auzit de ea de mult timp. Poate că v-a povestit despre mine. Numele meu este Tina. Sunt din Ghana.
Nu mă întrebați dacă în Ghana există femei care se numesc Tina, că habar nu am. Eram sigură că nici bărbatul de la telefon nu avea habar.
— Da, răspunse el și îmi dictă numărul.
•
Nu am sunat imediat. Înainte de a face asta, am băut câteva cafele și am fumat câteva țigări.
12 Bună ziua. Vorbiți engleză? (în lb. engleză în orig.).
13 Germană? (în lb. germană în orig.).
VP - 154
— Ți-a priit la Adana, am spus eu.
Zâmbi și se uită la ceas.
— Întârziem, hai să plecăm!
Selim mă lăsă în fața cafenelei din Yeniköy și el își continuă drumul către birou.
•
Când am intrat pe ușa batantă a cafenelei, le-am descoperit imediat pe cele două femei de la masa din colț. Fata în casă îmbrăcată în alb atunci purta acum un pulover galben din bumbac. Exact ca în acea zi din iunie în care o văzusem, avea părul strâns la spate. Folosise un ruj întunecat, care nici de la depărtare nu trecea neobservat în timp ce mă îndreptam către masă, am privit-o mai atentă pe femeia de lângă Mitka: avea nasul proeminent, buze groase și ochi uriași. Dacă făceai abstracție de ochi, ce atrăgea cel mai mult privirea asupra ei era bluza cu desenul unui leopard pe ea. Își frecă brațele, remarcând evident și ea că trecuse sezonul bluzelor din mătase fără mâneci…
M-am apropiat de masă. Era clar că niciuna din ele nu va face efortul să
îmi întindă mâna.
— Bună ziua, am spus și m-am așezat în timp ce scoteam țigările și bricheta din geantă, am observat că amândouă mă cercetau cu privirea: lacul de pe unghii, modul în care apucasem geanta de mâner și o agățasem de spătarul scaunului din lemn, coafura mea, culoarea machiajului pleoapelor pe care mi-l făcusem la repezeală…
— Ați luat deja micul dejun? am întrebat.
Nu răspunseră.
— Noi încă nu am făcut cunoștință, i-am spus femeii în bluza cu imprimeu în formă de leopard.
— Eu știu cine sunteți dumneavoastră, răspunse ea.
— Eu însă nu știu cine sunteți dumneavoastră.
Ea ridică mâna și făcu semn unui necunoscut. Bărbatul, care stătuse lângă
ușă, veni în fugă.
— Vă rog, abla.
— Adu-mi un pulover, Necmi, îngheț!
— Imediat, abla! răspunse Necmi.
Am privit-o cu ochii strânși pe femeie.
— Sunteți Yakut, am zis.
Eram emoționată!
