găsească o idee nouă şi chiar să spună ceva nou. Pictorul acela este unul dintre ei… dar sunt idei care nu merită să
iasă la lumină.
— După cum văd, îi cunoaşteţi picturile.
— Şi Jack, de asemenea, răspunse el. Avem doi artişti şi un copoi. Să nu-mi spuneţi că nu e un duel extraordinar. De aceea v-am chemat; dumneavoastră nu puteaţi să lipsiţi.
Făcu o nouă pauză şi încheie: Poate că puştiul o să-şi păstreze libertatea, dar ochii lui vor vedea oroarea şi nu va mai fi niciodată acelaşi om.
— Poate că vă înşelaţi. Poate că Jack îi arată adâncurile naturii sale inumane, dar apa pe care o va scoate puştiul de acolo va fi cea a unei priviri curate, o nouă formă frumoasă şi milostivă faţă de lume.
— Slut, frumos, tot una pare, spuse Sitwell, citându-l pe Shakespeare113. Şi acum, domnilor, dacă nu vă mai pot fi de vreun folos, cred că am terminat.
113 Replică din actul I, scena I a tragediei Macbeth, în volumul Shakespeare, Macbeth, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, Colecţia Biblioteca pentru Toţi, 1957, p.6, în traducerea lui Ion Vinea (n.tr.).
— 289 —
54. Sanatoriul
Sanatoriul doctorului Paulí, destinat vindecării bolilor venerice, se ridica pe nişte terenuri în curs de urbanizare aproape de strada Casanova. Într-acolo se îndreptau în dimineaţa aceea tânărul Picasso şi prietenul său Pallarés după ce trecuseră pe acasă pe la Ricardo Sitwell. Când au întrebat de el, nimeni nu le-a dat vreun răspuns. Este bolnav, a spus majordomul, iar el nu era autorizat să le pună
la dispoziţie adresa clinicii. Manolo a reuşit să o vadă pe Clara, prietena lui din serviciul domestic. Fata în casă le-a dat adresa.
Sanatoriul era foarte aproape de Spitalul Clinic, a cărui piatră de temelie fusese pusă la 25 iunie 1895; dar proiectul arhitectului Josep Domènech i Estapà avea să mai întârzie încă unsprezece ani până să fie terminată clădirea situată pe acele terenuri achiziţionate în comun de către Camera Deputaţilor şi Primăria oraşului.
Pablo Picasso şi Manuel Pallarés au fost primiţi de un medic destul de tânăr, care i-a poftit într-o mică sală. Totul mirosea a nou şi instalaţiile moderne, precum şi personalul numeros, dădeau o idee despre genul de bolnavi de care se îngrijea instituţia.
— Şi ziceţi că sunteţi prieteni de-ai lui Ricardo? întrebă
medicul, după ce îi invită să ia loc.
— Foarte buni prieteni; am studiat împreună în La Lonja, spuse Pallarés.
— Am întrebat familia şi ni s-a spus că i-ar face bine vizita prietenilor săi, minţi Pablo.
Doctorului i s-au părut doi tineri simpatici, cam boemi după felul lor de a se îmbrăca, dar nu se putea aştepta la mai mult de la doi tineri care se îndeletniceau cu pictura.
— Cum se simte? întrebă Pablo.
— Destul de rău, prezintă un tablou clinic complicat.
Doctorul începu să le relateze pe scurt starea bolnavului.
După părerea lui, sifilisul nu era cea mai mare problemă a
— 290 —
lui, căci nu intrase încă în faza lui terţiară. Boala cu adevărat gravă de care suferea era tuberculoza galopantă.
— Este foarte grav? întrebă Pallarés.
— Prezintă tabloul tipic, se porni medicul să le descrie simptomele: tuse seacă, expectoraţie mucoasă, inspiraţie zgomotoasă şi expiraţie prelungită, urmată de horcăieli, febră, pierderea poftei de mâncare, sudori de dimineaţă şi caşexie progresivă.
— Dar se va vindeca? întrebă Pablo, care nu înţelesese câteva dintre simptomele menţionate de doctor, dar care i se păreau numeroase.
— Tuberculoza
este
vindecabilă
prin
odihnă,
supraalimentaţie şi trăind în zone de munte.
— Aşa cum este clinica? întrebă Pallarés.
— Da, dar după părerea mea n-ar trebui să stea aici. Totul se complică şi, în plus, sunt halucinaţiile; spune nişte lucruri care n-au niciun sens. Vă mărturisesc că n-am văzut niciodată un caz atât de complicat.
— Şi spuneţi că ăsta nu e un loc potrivit pentru el?
— Contrar opiniei familiei, cred că ar fi mai bine tratat într-un spital de boli infecţioase; dar vom face tot posibilul.
Analiza doctorului nu ne dădea prea mari speranţe.
— Dacă vreţi să-l vedeţi, o infirmieră vă va conduce până
