În momentul acela se deschise uşa şi intrară călugăriţa şi infirmiera, care auziseră de afară ţipetele acelea. Văzându-l pe Pablo cum îl zgâlţâia pe bolnav, care începuse să tuşească
şi să se sufoce, se repeziră furioase asupra lui, încercând să-l despartă de Ricardo.
— Ce faceţi? Aţi înnebunit?… Daţi-i drumul!
Şi Pallarés încercă să-l despartă pe prietenul său, în timp ce se adresa femeilor.
— Nu se întâmplă nimic. Ricardo se sufoca şi Pablo a încercat să-l ajute. Asta-i tot.
Dar nu reuşi să le convingă pe cele două femei.
— Ieşiţi de aici numaidecât!
— Sânge!… Sânge!… continua Ricardo să ţipe printre accese furioase de tuse.
— Afară sau chemăm poliţia!
Au ajuns la ieşire fără să mai privească în urma lor. Pablo era furios, ca şi Pallarés, dar acesta, din cauza prietenului său.
Se îndepărtară câţiva metri de clinică şi Pallarés izbucni.
— Ai înnebunit? Aproape că l-ai răpus acolo, în salon!
— Dar l-ai auzit?
— 293 —
— Da! L-am auzit! Am auzit un nebun care delira ca un posedat… Dar nebunul ăla nu poate fi un asasin, Pablo! Nu-i cu putinţă!
— Şi atunci, tu ce crezi?
Pallarés încercă să-şi recapete calmul.
— Că trebuie să-l vezi pe Arrow şi să-i povesteşti lui; el va trage concluziile. Asta cred.
— 294 —
55. Amadeu Centelles
Poliţistul se hotărî să-şi răsucească o ţigară ca să-i treacă
timpul mai repede. Stătea acolo, de cealaltă parte a străzii, de ore întregi, supraveghind poarta şi nu aştepta altceva decât ora să fie înlocuit. Dura deja de mult timp. Mai avea încă
patru ore până să-i vină colegul.
În camera târfei încă mai era lumină. I-ar fi plăcut să urce şi să i-o tragă de vreo două ori; doar ca să ştie cum miroase o târfă care primea doar clienţi cu posibilităţi financiare. Dacă
nu, de ce mama mă-sii să o păzească? E adevărat că urmau să fie lichidate sălbatic toate fetele din apartamentul acela; dar mureau şi nefericitele care şi-o trăgeau în stradă şi nimeni nu-şi mai făcea griji pentru ele. Bietele femei nu mureau cu beregata tăiată cu un cuţit, ci de foame, în bătaie şi de boli.
Nu putea nega faptul că era un serviciu liniştit; prea liniştit pentru un om de acţiune ca el. Pentru un vechi marinar care a tras mâţa de coadă în escadra din Atlantic până când au fost daţi afară din blestemata aia de insulă.
Dar ce vremuri acelea, la ordinele amiralului Cervera!
Să ridice ancora, aşa li se spusese. Fusese un ordin prost din partea afurisitului de guvern de la Madrid! Şi Cervera aşa făcuse, cu siguranţa că navighează către o distrugere totală.
Nici măcar n-au ajuns să lupte, deoarece cuirasatele yankees114 distrugeau navele una câte una, pe măsură ce ieşeau din portul Santiago de Cuba, trăgând cu tunurile asupra lor, de parcă ar fi tras la ţintă, asemenea celui care vânează iepuri, în vreme ce ghiulelele cu bătaie scurtă, bune de nimic, ale navelor spaniole dispăreau în mare, fără ca măcar să le atingă.
Atunci, Cervera i-a ordonat să trimită o telegramă seacă şi laconică: „Am pierdut tot”.
Şi acum, după un an, se afla acolo. El, Amadeu Centelles, 114 În engleză în original, americane (n.tr.).
— 295 —
fost telegrafist al marelui amiral, intrat în poliţie şi păzind poarta unui bordel.
Trebuia să îndure!
Pe când termina de fumat ţigara, a început să se gândească din nou la femeia de sus, să dea frâu liber închipuirilor. Lumina era încă aprinsă, probabil că femeia avea să meargă curând la culcare, poate goală. În cearşafuri curate. Înainte, s-o privi în oglindă, şi-o pieptăna părul lung care-i cădea pe umerii dezgoliţi, şi-o scoate jartierele şi… La naiba! N-o mai făcuse cu nimeni de când plecase din Cuba!
Aruncă pe jos în silă mucul de ţigară. Ce departe erau acele senzaţionale havane pe care, din când în când, i le oferea amiralul. „Fumaţi, Centelles; fumaţi, că poate o fi ultima”, îi spunea acesta.
Când să stingă mucul cu piciorul, simţi cum ceva îi pătrunde în spinare prin stânga. Fu ca o scurtă înţepătură, o senzaţie rece care intră în el şi se îndepărtă iute. De-abia avu timp să se întoarcă. Nu-l văzu pe bărbat, căci i se înceţoşase privirea, ci doar lama de metal însângerată pe care o mână o ţinea la un pas de ochii lui, când căzu în genunchi.
„Trebuie să îndur!”, se gândi el pentru ultima dată, înainte de a închide ochii pentru totdeauna.
Cineva bătu în poartă de mai multe ori. Benigna tresări şi privi pe fereastră. Poliţistul nu era în faţa casei şi asta o nelinişti. Se auziră din nou bătăi în poartă. Benigna ieşi la fereastră; atunci îl văzu şi îl recunoscu. La fel de elegant ca întotdeauna, cu pălăria şi paltonul său. Ieşi pe scară şi trase de frânghia care deschidea poarta de la stradă. Intră în casă, avea câteva clipe ca să-şi aranjeze puţin părul şi să-şi pună
pe ea ceva atrăgător, în vreme ce el urca scara.
