la camera lui. Dar să nu-l deranjaţi prea mult; de ce are el cel mai mult nevoie este de odihnă. Avem o călugăriţă care stă
toată ziua în cameră; nu se cade să fie lăsat singur.
— De ce?
— V-am spus, suferă şi de tristeţe, şi de melancolie, şi pe astea nu ştiu cum să le tratăm aici. Un doctor străin de aşezământul nostru vine, la indicaţia tatălui său, să-i trateze tulburările mintale. Uneori, nu înţelegem ce spune şi intră în stări violente în care nu recunoaşte pe nimeni.
Infirmiera i-a condus pe un culoar lung până au ajuns la camera lui. Pablo şi Pallarés au intrat.
— Zece minute, spuse infirmiera, care rămase să aştepte afară, după ce a închis uşa.
Aşa cum spusese doctorul, o călugăriţă îi ţinea companie.
Tinerii o salutară şi călugăriţa ieşi pe culoar.
— 291 —
Ricardo şedea la picioarele patului, cu privirea aţintită pe fereastră. Li s-a prezentat slab şi tras la faţă, îmbrăcat întrun cămeşoi alb. Aspectul lui era al unui bolnav fără vreo speranţă.
— Ce mai faci, Ricardo? îl întrebă Pablo.
— Pablo!… Ai venit să mă vezi! exclamă Ricardo, ieşind din adâncul gândurilor sale.
— Bună, spuse Pallarés.
— Bună, Manolo! Dragii mei prieteni! Şi adresându-se celui din urmă, spuse: Pablo a venit să-mi vadă desenele.
Sunt bune, Pablo?
— Sunt foarte bune.
— De ce-ai întârziat atât de mult să mi-o spui?
— Tu ştii cum sunt eu. Dar, într-adevăr, sunt foarte bune.
Cum te simţi?
— Rău. Chiar îţi plac desenele mele? Fără să mai aştepte răspuns şi adresându-i-se lui Pallarés, afirmă: Lui Pablo îi plac; zice că sunt bune.
— Şi mie-mi plac.
Cei doi prieteni se priviră. Ricardo nu numai că era bolnav, dar îşi pierduse şi minţile.
— Voiam să te întreb ceva, îi spuse Pablo.
— Despre desenele mele? Întreabă-mă, întreabă-mă!
— Nu, despre studioul meu. Ultima dată când ai venit, ai luat ceva de acolo? Ai luat un caiet şi un cuţit?
— Un caiet şi un cuţit. Un caiet şi un cuţit, repetă el ca un copil.
— Da, asta am spus. Le-ai luat tu?… Ţi-a cerut cineva s-o faci?
— Nu, nimeni… Un caiet şi un cuţit! repeta el întruna.
— Ricardo, este foarte important să-ţi aminteşti, insistă
Pablo.
— N-o să obţii nimic de la el, Pablo. Este mai degrabă în afara acestei lumi decât înăuntru. Ricardo nu poate fi un asasin.
Acel ultim cuvânt rostit de Pallarés păru să-i zguduie sufletul lui Ricardo. Ridică tonul, intensificându-i-se starea de nervozitate.
— 292 —
— Un asasin!… Un asasin!… Sângele… Sângele!… A început din nou… tată, începu el să ţipe surescitat.
— Ce tot spui?
— Trebuie să uiţi!… Eu o să te protejez… Sânge!… Un demon… Dar m-am ridicat… Sânge!… Sânge!… Peste tot, numai sânge!
— Ce tot spui?… De ce anume trebuie să fii protejat?… Ce-ai făcut, Ricardo? spuse Pablo, zgâlţâindu-l. De ce anume, Ricardo?… Ai fost tu?
Ricardo ţipa din ce în ce mai tare, fără să-i răspundă lui Pablo, în vreme ce acesta continua să-l zgâlţâie de umeri, încercând să-l facă să priceapă întrebarea.
— Lasă-l! îi porunci Pallarés. Nu înţelegi că nu e cu putinţă? Este aici, închis! Închis şi bolnav!
Dar Pablo nu-l auzea; îl certa din ce în ce mai tare pe Ricardo, care se agita plângând şi strigând lucruri lipsite de sens.
