— Ştiu. Dar ştiu şi că nu este dispus să vă calce pe urme.
— Fiul meu, ca toţi tinerii idealişti, este puţin cam dezorientat; ăsta-i un lucru firesc.
— E dezorientat şi bolnav. Făcu o pauză ca să vadă efectul pe care îl produceau vorbele sale asupra interlocutorului său şi apoi adăugă: După cum se pare, e grav bolnav. Cred că
este prieten intim cu tânărul Picasso, una dintre persoanele implicate în acest caz nefericit.
— Unde vreţi să ajungeţi? Fiul meu n-are nicio legătură cu toate astea. Fiul meu, cum aţi spus şi dumneavoastră, este grav bolnav. Şleahta aceea de degeneraţi i-a distrus trupul şi sufletul. Mai ales tânărul acela pe care l-aţi menţionat, un oarecare Picasso.
— Şi dumneavoastră vreţi să vă răzbunaţi pentru acest fapt.
— Tot ce vreau este să-l salvez pe fiul meu. Sitwell era foarte supărat pentru turnura pe care o luase conversaţia şi făcea eforturi să se stăpânească, dar tocmai această furie stăpânită îl trăda. Am suficientă putere financiară ca să
elimin toată acea scursură; să n-aveţi niciun dubiu că, dacă
aş vrea, aş putea să o fac. Dar interesul meu este axat pe fiul meu, aşa că vă rog să-mi faceţi favoarea de a căuta în altă
parte şi să nu-l implicaţi.
— Ce interes aţi avut ca eu să intervin în această
— 287 —
chestiune?
— Un interes pur sportiv. Nu v-a scăpat neobservată
chemarea mea pentru sporturile de echipă, ca bun englez ce sunt.
— Da, acesta-i un lucru cert, şi acţiunile dumneavoastră
în acest domeniu o confirmă.
— Pe de altă parte, afirmă el, şi eu ştiu totul despre dumneavoastră. De altfel, am urmărit cazul cu interes şi am aceleaşi bănuieli ca şi dumneavoastră. M-am gândit că vă fac o favoare, căci sunteţi de mulţi ani pe urmele Spintecătorului. Pe scurt şi, ca simplu spectator, am vrut să
vă pun faţă în faţă, ca să câştige cel mai bun.
— Dar dumneavoastră aveţi deja o idee despre sfârşitul cazului; dacă nu greşesc, aţi pus deja un rămăşag.
— Predicţia mea este că le va lichida pe toate acele femei stricate, iar dumneavoastră nu veţi fi în stare să-l împiedicaţi.
— Vă văd foarte sigur pe dumneavoastră, afirmă Arrow.
— Chiar sunt.
— Şi în legătură cu aceste crime şi dat fiind interesul dumneavoastră sportiv, ce părere aveţi?
Eu asistam la conversaţia aceea în linişte, ca la o partidă
de tenis, în aşteptarea întorsăturii pe care avea să o ia.
— Crima, cum ar spune Dostoievski, este un protest împotriva unei organizări sociale defectuoase, afirmă Sitwell cu o convingere care mă împietri.
— Este un verdict interesant, dar, pe de altă parte, teribil.
Dacă nu v-am înţeles greşit, afirmaţi că există persoane care au dreptul de a comite tot felul de acte criminale şi cărora nu li se poate şi nici nu trebuie să li se aplice legea.
Dumneavoastră îl vedeţi pe adversarul meu ca pe un fel de executor social a cărui lege este mai presus de orice lege.
— Asta aţi spus-o dumneavoastră, nu eu, dar într-adevăr: exact aşa îl văd eu; ca pe o fiinţă extraordinară, autorizată
pentru orice fel de act inuman. Cineva pentru care nu contează biata natură umană a celor slabi şi degeneraţi. Şi, pe de altă parte, dumneavoastră nu puteţi admite asta. Vă
atrage monstrul, fără îndoială că vă atrage, iar datoria
— 288 —
dumneavoastră este aceea de a pune în aplicare o lege care pe el nu-l afectează. O crimă perfectă nu este cea care se rezolvă cu un vinovat fals; o crimă perfectă este cea căreia, cunoscându-l pe asasin, nu i se poate aplica legea celor slabi.
— Dar asta-i imposibil; legea este pentru toţi.
— El vă va demonstra că nu.
— Dacă duelul este între mine şi monstru, ce caută
tânărul Pablo în toată povestea asta şi de ce?
— Vă voi răspunde la cele două întrebări: în ceea ce o priveşte pe prima, şi potrivit legilor dumneavoastră, cineva trebuie să meargă pe eşafod. Iar în ceea ce o priveşte pe a doua, sunt foarte puţini, infim de puţini, oamenii în stare să