Se auziră bătăi în uşă şi ea ieşi să-l întâmpine cu cel mai frumos zâmbet al ei. De fapt, fusese toată ziua neliniştită şi nu voia să-şi petreacă singură noaptea.
Când deschise uşa, îi îngheţă inima şi zâmbetul. Noaptea se desfăşura dinaintea ei.
O noapte veşnică, geroasă, solitară.
Nici măcar nu-i lăsă timp să ţipe.
— 296 —
56. Cea de-a patra victimă
— Cine a dat de ştire? întrebă Arrow.
— Poliţistul care a venit să-l înlocuiască azi-dimineaţă. A găsit cadavrul colegului său pe străduţa del Pou. I-a fost străpunsă inima.
O dâră de sânge se prelingea de pe culoar până la camera Benignei, unde, pe pat, se afla trupul lipsit de viaţă al nefericitei.
— E strigător la cer. Este cea mai oribilă dintre crime, spuse medicul legist.
Arrow străbătu culoarul, făcându-şi drum printre poliţişti.
Nu numai podeaua, ci şi pereţii erau plini de sânge.
— Femeia a alergat până în camera ei şi, în grabă, a lăsat totul aşa cum se vede. Dumnezeule, cât sânge poate avea un corp omenesc! exclamă medicul legist, privind în altă parte. I-a tăiat beregata începând din faţă, împiedicând-o să ţipe, adăugă el.
— Iar el a urmărit-o până a ciuruit-o cu lovituri de cuţit, spuse Arrow.
— N-a ajuns până în cameră, adăugă medicul legist, arătând un loc de pe culoar. Aici a căzut, şi asasinul a ridicat-o şi a dus-o în pat.
— Fiind încă în viaţă?
— Nu ştiu. Posibil. Urmaţi-mă şi veţi vedea. E ceva greu de povestit, vă asigur, spuse medicul.
L-am urmat pe Arrow şi pe doctor pe culoarul lung până în camera bietei femei.
Ceea ce era în pat nu era un trup, ci nişte resturi omeneşti într-o baltă de sânge, înconjurate de viscere însângerate.
Cadavrul bietei femei era întins pe partea dreaptă, purta o cămaşă de noapte complet sfâşiată şi îmbibată de sânge, care împiedica să i se vadă culoarea originală şi pe care o avea adunată pe piept. La fel ca şi celorlalte, îi tăiase abdomenul de la stern până la organele genitale, precum şi partea de sus a coapselor. Avea răni şi tăieturi de cuţit peste tot.
— 297 —
— A luat cu el jumătate din uter şi ficatul, spuse medicul.
Îi smulsese şi intestinele, dar nu le luase cu el; monstrul le azvârlise la picioarele patului.
— Fir-ar să fie! Ce sălbăticie! E mai rău decât la celelalte.
Monstrul a avut timp să se delecteze cu crima lui, am zis eu.
— Da; este din ce în ce mai îndrăzneţ, dacă se poate utiliza termenul în cazul ăsta, şi mult mai sălbatic şi mai însetat de sânge, adăugă medicul legist.
— Ca să simtă aceeaşi emoţie şi dorinţă arzătoare de putere, bestia are nevoie să-şi sporească brutalitatea acţiunilor, spuse Arrow.
— De ce această ferocitate asupra organelor sexuale? îl întrebă medicul legist pe Arrow.
Dar nu acest fapt a fost cel care îi atrăsese atenţia lui Arrow în acest caz; nu era actul brutal de a tăia şi a scoate vaginul şi cea mai mare parte a vezicii urinare, ovarele şi alte organe interne, ci desfigurarea înspăimântătoare a chipului victimei. Şi ne-a atras şi nouă atenţia, medicului legist şi mie.
Chipul Benignei era o masă amorfă şi de nerecunoscut.
Avea nenumărate tăieturi pe faţă, ca nişte trăsături rapide de penel, nervoase, dar de o mare precizie. O incizie pe puntea nazală se întindea până la partea din stânga a mandibulei, traversându-i obrazul şi lăsând osul la vedere. Îi jupuise pielea, îi tăiase nasul şi îi scosese ochii cu lovituri de cuţit. O
tăietură a gurii i-a atins gingiile, dar i-a tăiat şi buzele şi le-a pus pe pernă.
— Animalul ăsta a făcut-o complet de nerecunoscut, am spus eu.
— Sălbaticul ăsta sau este medic, sau are cunoştinţe de anatomie, afirmă medicul legist.
— Nu, nu este medic; dar aveţi dreptate că e vorba de un sălbatic. De altfel, această desfigurare nu i-a luat mai mult de zece minute. După tăieturi şi împunsături de cuţit, a făcut-o rapid, cu înverşunare şi brutalitate. Este ca şi cum ar fi schiţat ultimele măsuri ale macabrei sale simfonii pe chipul bietei femei. A fost ultimul lucru pe care l-a făcut, şi l-a făcut precum un posedat de diavol şi, cum am mai spus, în mare
— 298 —
grabă. Arrow se opri şi apoi adăugă: O asemenea mutilare este ceva subiectiv şi individual.
— Subiectiv şi individual? Ce dracu’ spuneţi?
— Că figura cuiva este persoana, cum spunea o mare scriitoare al cărei nume nu mi-l amintesc. Şi, chiar dacă nu este întotdeauna aşa, se ajunge la acest grad de violenţă
atunci când asasinul şi victima se cunosc. Cum spunea scriitoarea aceea, există o anumită asemănare între artistul care distruge un tablou pe care a ajuns să-l urască şi asasinul care distruge chipul victimei sale.
