— Cine-i marinarul? întrebă Arrow în cele din urmă.
— Care marinar?
— Acesta, spuse el arătând spre figura centrală a unui desen.
— Nu ştiu; noi nu-i primim pe marinari.
— Şi doctorul?
— Vă referiţi la silueta cu craniul în mână? De unde ştiţi că e medic?
Arrow îi relată conversaţia pe care o avusese cu tânărul pictor în legătură cu personajul acela.
— De multă vreme n-a mai venit pe aici. Era un client ciudat. Nu se atingea niciodată de vreuna dintre fete, se limita să le privească pe când le cerea anumite poziţii şi apoi le insulta. Dar, într-adevăr, plătea bine.
— Şi spuneţi că n-a mai venit?
— Exact.
Benigna ne arătă camera ei. Pablo, cum spunea ea, îi decorase pereţii. Aici, tehnica era mai variată; pe pereţi se amestecau peisaje din Barcelona, terase, cupole de biserici şi scene de stradă, cu portrete ale Benignei şi scene de bordel cât se poate de indecente, în care patroana, făcându-şi meseria, şi Pablo erau unii dintre protagonişti. Toate imaginile având o mişcare, nişte vibraţii şi o veselie care nu aveau nicio legătură cu lucrările din camera precedentă.
— V-am spus că este un mare artist, dar un neruşinat şi jumătate, zise Benigna.
Eu nu am scos niciun cuvânt, dar trebuie să mărturisesc că mi-a părut rău că nu eram protagonistul niciuneia dintre
— 256 —
acele scene atât de savuroase. Cred că Arrow mi-a ghicit gândul lasciv şi am încercat să-mi păstrez cumpătul.
— Unde locuieşte Carmen? Aş vrea să-i fac o vizită, spuse Arrow, când am ieşit din cameră.
Benigna ne dădu adresa fetei.
— Aş dori să fiţi prudentă şi să nu deschideţi uşa decât acelor clienţi în care aveţi cu adevărat încredere, spuse Arrow în cele din urmă.
— Credeţi că monstrul acela vrea să ne ucidă pe toate, nu-i aşa?
— O să pun oameni care să vă protejeze. Veţi avea un poliţist la uşă până când voi pune mâna pe asasin.
— Mă speriaţi.
— Păi, nu trebuie, sublinie Arrow. Dacă mă ascultaţi, n-aveţi de ce să vă temeţi. Eu, în locul dumneavoastră, l-aş
primi doar pe bunul dumneavoastră prieten, guvernatorul.
— Cum aţi aflat?
— Este elementar… dar nu vă faceţi griji, secretul nu va ieşi din gura mea şi, bineînţeles, nici din cea a prietenului meu. Nu-i aşa, Sherrinford?
— Desigur, desigur, am spus eu, care eram la fel de uluit ca şi Benigna.
Voi avea timp să-l întreb cum de aflase numele unui domn atât de important şi de relaţia lui cu acea femeie cumsecade.
— 257 —
48. Carmen
Tot drumul până la locuinţa călcătoresei, Arrow rămase căzut pe gânduri. Fără îndoială că excepţionalul său creier pritocea toate informaţiile de care dispuneam până în momentul acela. Întotdeauna mă impresionaseră bunătatea şi fermitatea pe care le transmitea întreaga sa fiinţă. Dar, pe drum, simţeam ceva neliniştitor în ochii săi vii şi negri şi în expresia lui meditativă şi concentrată.
— Aveţi o privire fatalistă, dragul meu prieten. Nu vă faceţi griji, veţi curma această nebunie nemaipomenită; aşa cum faceţi întotdeauna, am spus eu cu intenţia de a-l îmbărbăta.
— Asta îmi place la dumneavoastră, Sherrinford.
— La ce vă referiţi?
— Ştiţi de ce ne înţelegem atât de bine? De ce suntem prieteni?
Nu am răspuns. În ceea ce mă priveşte, îmi era foarte clar de ce eram prietenul lui.
— Prietenia, spre deosebire de ceea ce cred cei mai mulţi oameni, n-ar putea exista între două fiinţe perfect identice.
Amândoi posedăm calităţi şi aptitudini diferite şi un temperament distinct. Aici este secretul.
— Cred că ăsta-i un paradox; firile diferite sfârşesc prin a intra în conflict, am afirmat.
— Nu, Sherrinford, nu-i vorba despre fire, ci despre modul de a înţelege viaţa şi relaţiile. Noi funcţionăm la cincizeci la sută. Încredinţaţi-i unui nemernic cincizeci la sută şi, mai devreme sau mai târziu, va sfârşi prin a-şi da arama pe faţă.
Aveţi mare grijă cui îi faceţi o favoare; sunt oameni care nu o merită şi, pe deasupra, vă vor taxa pentru că i-aţi ajutat.
