— În ceea ce mă priveşte, am spus eu, recunosc în dumneavoastră un om sincer, hotărât şi dârz. Asta, şi nu surprinzătoarele dumneavoastră, calităţi puse în slujba muncii noastre, este ceea ce am descoperit în persoana dumneavoastră.
— Iar dumneavoastră sunteţi un optimist, cu mare
— 258 —
încredere în viitor şi în bunătatea speciei umane. Aţi fi avut un mare viitor în profesia dumneavoastră şi, cu toate astea, funcţionăm şi trăim amândoi cu o singură inimă.
— Ce părere aţi avea dacă, în loc să ne spunem vorbe amabile, am analiza ultimele evenimente? am întrebat. Cum de-aţi ştiut că amantul Benignei este guvernatorul civil? Şi să
nu-mi spuneţi că aţi dedus-o după îmbrăcămintea femeii, după vreun obiect uitat în camera ei sau după oricare alt indiciu. Eu n-am văzut nimic.
— Pe perete.
— Pe perete?
— Tânărul Picasso îl desenase pe pereţi; simplu ca bună
ziua.
— Drace, Arrow! Câteodată îmi scapă ce-i mai evident şi mai simplu… Pe perete! am repetat eu.
— Vă amintiţi exemplarul din La Vanguardia în care a fost publicat articolul care l-a supărat pe Fonte?
— Bineînţeles, dar ce legătură are asta cu guvernatorul?
— Nicio legătură, doar că răsfoind ziarul, am citit o ştire despre o inaugurare. Era ilustrată cu un desen, iar sub ilustraţie se menţionau numele personalităţilor de vază care asistaseră la actul acela. Între ei, prietenul nostru guvernatorul; al treilea din stânga, dacă nu mă înşală
memoria.
— Sunteţi imbatabil.
— Mai era ceva. Era şi Richard Sitwell, pe care trebuie să-l, vizităm mâine.
Pentru mine, lucrurile erau clare, dar mai era un subiect pe care doream să îl discut cu Arrow.
— De ce nu ne-a informat Fonte despre crimele din ’90?
Nu credeţi că sunt hotărâtoare pentru cazul nostru?
— Ba aşa cred şi eu, Sherrinford. A fost, fără îndoială, o tăinuire deliberată al cărei motiv trebuie să-l clarificăm. De data aceea, prietenul nostru a încetat să mai ucidă. Nu şi-a terminat treaba.
— Sunteţi sigur de asta?
— Mai mult decât sigur, sunt convins. Şi trebuie să aflăm, de asemenea, de ce.
— 259 —
— Şi ce-mi spuneţi despre Benigna? E o femeie admirabilă, nu vi se pare?
— Cu siguranţă, Sherrinford. Dar cunoaşteţi vreuna care să nu fie aşa? Dumneavoastră şi Doyle m-aţi zugrăvit întotdeauna ca un tip cam misogin, când ştiţi foarte bine câtă consideraţie am pentru femei.
— Trebuie să mă scuzaţi pentru asta. Chestiuni literare.
Doyle a crezut mereu că asta avea să vândă mai bine.
— Să vândă mai bine! Ce obsesie are omul acela pentru vânzări! spuse Arrow dezgustat.
— Pe de altă parte, şi scuzaţi-mă dacă mă amestec în treburi care nu mă privesc, dar în tot timpul cât am locuit împreună, nu v-am cunoscut, ca să zic aşa… – am căutat cuvântul potrivit ca să nu-l stânjenesc prea mult pe prietenul meu, dar el mi-a luat-o înainte.
— Vreo aventură amoroasă?… Femeia mea ideală nu mai aparţine acestei lumi.
Rosti fraza aceea cu sfâşiere în glas şi am putut observa pe chipul său o durere ascunsă care, pentru o clipă, făcuse să
se năruie aplombul său natural.
— Scuzaţi-mă, am spus.
— Nu e nimic de scuzat, Sherrinford. Şi ca pentru sine, repetă aproape în şoaptă: Nu e nimic de scuzat.
Arrow rămase tăcut şi ne-am continuat drumul unul lângă
celălalt, fără să rostim o vorbă. Deodată, Arrow spuse:
— Trebuie să facem tot posibilul pentru a le salva pe aceste trei nefericite. Tot posibilul. Îi sunt dator… nu-şi încheie fraza.
Cui îi era dator? Nu am întrebat. Arrow spunea că una dintre calităţile pe care le aveam era aceea că îi puneam mereu întrebări şi că asta îl stimula în investigaţiile noastre.
Dar eu ştiam şi că, uneori, cele mai bune răspunsuri le primeam fără să fie nevoie să formulez întrebarea. Iar de data asta, chipul lui Arrow vorbea de la sine.
