Am ajuns la adresa indicată de Benigna şi am urcat la etajul trei pe o scară strâmtă şi foarte înclinată, cu trepte deosebit de înalte, şi acelea rupte, şi ţinându-ne de o balustradă şubredă şi ruginită.
— 260 —
Când Arrow bătu la uşă, ne deschise o tânără înaltă şi subţire, de o frumuseţe fragilă şi delicată. Pielea ei era sidefie, extrem de transparentă, aproape bolnăvicioasă, şi avea o figură colţuroasă şi nişte ochi negri frumoşi, cu o privire viguroasă, dar obosită. Avea părul strâns într-un coc şi era îmbrăcată sărăcăcios.
— Ce doriţi? întrebă ea.
Arrow zăbovi câteva clipe până să răspundă. Am văzut la el ceva ce nu observasem până atunci. Am văzut la el o afecţiune faţă de necunoscuta aceea care m-a surprins. Ce-o fi văzut la ea? Pentru prima dată, l-am simţit derutat şi năucit şi, cu toate că a durat numai o clipă, cum am mai spus, a fost de-ajuns ca să înţeleg că prietenul meu primise un avertisment din străfundul minţii sale. Arrow se simţi atras şi captivat de ea chiar din clipa aceea.
Ca urmare a tăcerii prietenului meu, mie mi-a revenit rolul de a face prezentările şi de a-i explica foarte pe scurt tinerei motivul vizitei noastre.
— Poftiţi, vă rog, spuse călcătoreasa şi adăugă: Scuzaţi dezordinea, dar nu aşteptam vizite.
În ciuda ultimelor sale cuvinte, nu era nicio dezordine în încăperea aceea minusculă în care locuia tânăra. Tocmai asta era: o încăpere minusculă, cu o mică maşină de gătit, un pat şi o mobilă prăpădită, care îndeplinea în acelaşi timp, rolul de dulap de haine şi acela de cămară. În afară de micul leagăn care ocupa mijlocul camerei, nu mai erau prea multe în cei treizeci de metri pătraţi, cu un singur balcon ce dădea spre piaţă.
— Este copilaşul meu, acum doarme. Dacă vorbim încet, n-o să ne deranjeze.
— E un copil foarte frumos, spuse Arrow, care se apropiase de modestul leagăn de lemn.
— Da, este, şi foarte cuminte, zise ea cu o dragoste care ne-a înduioşat.
— Ce vârstă are? am întrebat eu, cu toate că ştiam deja răspunsul.
— Paisprezece luni. Este comoara vieţii mele, cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat.
— 261 —
— Nu-i uşor să creşti singură un copil.
— Da, nu-i uşor. Dumneavoastră ştiţi cu ce mă ocup eu.
Mai am câţiva ani şi, după aceea, el nu va şti niciodată ce a fost mama lui.
— Ba va şti. O femeie de toată isprava care îl iubeşte.
— Mulţumesc, spuse ea, dar dumneavoastră nu mă
cunoaşteţi.
— E adevărat, dar recunosc o mamă bună, fu răspunsul lui Arrow.
— Cu ce pot să vă fiu de ajutor? întrebă ea. Doar nu credeţi că Pablo are vreo legătură cu toate astea. A stat trei zile la închisoare din vina acelui afurisit de inspector şi nici măcar nu l-au interogat. Acolo ar fi putrezit, dacă nu eraţi dumneavoastră.
— Nu cred că este vinovat. Dar trebuie să ştiu dacă vi s-a întâmplat ceva ieşit din comun.
— Da, dar asta o ştiţi deja. Ca şi Pablo, l-am văzut pe asasin.
— Da, marinarul, spuse Arrow. L-aţi mai văzut?
— Nu. Aţi încercat dumneavoastră să daţi de el?
— Da, şi nu există un asemenea marinar.
— Credeţi că mint?
— N-am spus asta; ceea ce vreau să spun este că nu-i vorba de un marinar. Ca şi Pablo, am făcut cercetări în port şi, în ultimele luni, n-a acostat niciun vapor cu numele de Patna. Asasinul nostru acţionează deghizat, ca să nu fie recunoscut.
— Nu l-am mai văzut din ziua aceea când a apărut la fereastra atelierului, dar îi simt încontinuu prezenţa.
— Ce faceţi cu un copil?
Întrebarea aceea o surprinse pe Carmen.
— Mă refer la tânărul pictor.
— Nu este un copil. E un geniu. Aşteptaţi.
Carmen se duse la singura mobilă pe care o avea în casă şi scoase o mapă dintr-un sertar.
— Am aici câteva desene. Judecaţi şi dumneavoastră.
Arrow deschise mapa care conţinea multe desene şi crochiuri şi le studie cu atenţie, unul câte unul, sub privirea
— 262 —
lui Carmen, care stătea tăcută lângă el. Erau nişte desene şi nişte crochiuri răzleţe, vii, cu tematică şi mişcare diverse.
Unele erau schiţe ale fetelor de la bordel. Arrow le parcurgea una după alta, plin de admiraţie. Ultimele erau consacrate lui Carmen. Ea se înroşi când Arrow o văzu goală pe hârtie.
