— N-o să vi se întâmple nimic. Eu o să vă ocrotesc, vă
promit.
— Să i-l daţi cuiva de încredere. Ca să aibă altă viaţă. Îmi promiteţi? insistă ea, fără să-l asculte.
— Vă promit că n-o să vi se întâmple nimic.
— Nu promiteţi ce nu puteţi îndeplini. O să vă simţiţi vinovat dacă ceva iese prost şi cred că aveţi deja destule pe cap.
— Sunteţi foarte isteaţă.
— Şi foarte proastă.
Arrow a condus-o până acasă. Pe drum, Carmen i-a vorbit despre copilăria ei, despre visele ei spulberate unul câte unul, despre dorinţele şi iluziile ei pierdute. Arrow era entuziasmat de vitalitatea pe care o răspândea acel trup atât de fragil, de gesturile şi de zâmbetul ei. Şi Arrow i-a făcut câteva confesiuni despre care nu voi afla niciodată. A fost un drum care i s-a părut scurt prietenului meu.
— Am ajuns, spuse ea.
— Da, am ajuns.
A urmat o mică tăcere în care cei doi se priviră intens în ochi.
— Vreţi să urcaţi? Aş vrea…
— Nu, cred că nu trebuie s-o fac.
Decepţia a apărut pe chipul lui Carmen.
— Credeţi că vreau să vă satisfac poftele? Asta credeţi?
— Nu, nu cred.
Ea s-a întors spre uşa de la intrare cu o expresie decepţionată. Atunci, Arrow a apucat-o de braţ fără să o bruscheze, blând, cu capul plecat. Carmen s-a întors cu faţa spre el. Arrow şi-a ridicat ochii şi a privit-o drept în faţă, apoi i-a trecut uşor mâinile prin păr, peste pomeţi, pe tot chipul,
— 267 —
lin, de parcă ar fi vrut să păstreze pe degete fiecare trăsătură
a acelei femei. S-a apropiat de ea şi a sărutat-o. Carmen s-a agăţat de el, întinzându-şi braţele, înconjurându-l. A fost un sărut lung, lent şi emoţionant. Apoi, au rămas câteva clipe cu frunţile lipite şi ochii închişi pe jumătate. Ea a putut auzi bătăile agitate ale inimii detectivului. Arrow a fost primul care s-a desprins din îmbrăţişare.
— O să-i spun prietenului dumneavoastră că îl aşteptaţi.
— 268 —
49. Beţivul
Bătrânul mergea cu chiu cu vai dintr-o parte într-alta a străzii, ţipând şi cântând. Cei doi poliţişti care îşi făceau rondul l-au auzit înainte ca el să apară de după colţ, clătinându-se ca o corabie în furtună.
— Afurisitul de beţiv bătrân! O să trezească tot cartierul!
spuse unul dintre poliţişti.
Se apropiară de el. Îşi începuseră rondul de puţin timp şi aveau înaintea lor o noapte lungă de vânătoare şi captură a mizerabilului asasin de prostituate. Ordinele erau clare, să
reţină orice suspect, să împiedice orice femeie să circule singură la ora aceea, să fluiere ca să avertizeze celelalte patrule dacă se aflau într-o situaţie periculoasă. Stabiliseră o serie de fluierături care semnalau diferitele situaţii ce s-ar fi putut produce în noaptea aceea. Asta le mai lipsea, să se ia la bătaie cu beţivii!
— Ei, moşule! Acasă, că-i târziu! Du-te să te culci, că eşti beat!
— Nu-s moş şi nu-s beat; doar puţin mai vesel, spuse el numaidecât.
Figura lui era ca o caricatură; congestionată, nerasă, murdară şi cu ochi sticloşi. Beţivul era un bărbat înalt şi voinic şi se mişca asemenea unei marionete, ca efect al alcoolului pe care şi-l turnase în trup din abundenţă.
— Unde locuiţi? întrebă celălalt poliţist.
— Da, măi omule, ţie o să-ţi spun, pentru că nu te cunosc deloc.
— Sunt poliţist.
— Iar eu sunt Antonio Cánovas110, înainte să fi fost împuşcat. Ce porcărie! şi începu să râdă ca un nătărău, pe când cuvintele i se împleticeau şi i se încurcau în gură.
110 Antonio Cánovas del Castillo (1828-1897), om politic şi istoric spaniol, de mai multe ori preşedinte al Consiliului de Miniştri al Spaniei. A murit împuşcat într-o staţiune balneară de către un anarhist italian (n.tr.).
— 269 —
— Haideţi, circulaţi; că avem mult de lucru.
— Ce faci cu lanterna şi cu fluierul ăsta? Pleci în excursie?
— Moşul face băşcălie, îi spuse celălalt poliţist colegului său.
