— Cum vă cheamă? Ce lucraţi?
— Mă cheamă Iulius Cezar şi sunt barcagiu; dar înainte, am fost ţarul Rusiei. Izbucni în râs.
— Al Romei, îi atrase atenţia unul din poliţişti.
— Al Romei, oi fi tu; eu am fost ţarul Rusiei, insistă moşul, prăpădindu-se de râs, şi adăugă: Am cheltuit tot ce aveam…
leafa… şase pesete… ticălosul meu de şef zice că nu-mi mai dă nimic… că sunt un beţiv… că păstrează banii pentru nevastă-mea, pentru când o să vină să-i ia… Cât pot să fie de ticăloşi! Auzi, cică io-s beţiv!
— Fir-ar al naibii! Omul ăsta duhneşte! Trebuie să scăpăm cumva de el, spuseră amândoi într-un glas.
— Linişte! zise beţivul şi adăugă, ridicând un braţ şi arătând cu degetul în sus: Ascultaţi!
Cei doi poliţişti ascultară cu uimire indicaţia barcagiului beţiv, acesta se ghemui şi scoase un urlet ca de fantomă, făcând un gest teatral, şi strigă:
— Ceva miroase a putred în Danemarca! Şi izbucni din nou în scandaloase şi stridente hohote de râs.
— O fi nebun!
— V-am speriat, pe cât punem rămăşag? V-am speriat!
— Răsuflarea ta miroase a putred.
— Răsuflarea mea vine din infern… Uuuuuh! Uuuuuh!…
Ce? L-aţi prins deja? L-aţi prins pe ăla care face cârnaţi din els budells111 ale târfelor?
Cei doi poliţişti se fâstâciră şi se simţiră descumpăniţi.
— Ce ştii tu despre povestea asta?
— Ce ştie toată lumea!… Până şi poliţia, nişte neisprăviţi, şi începu să râdă din nou.
Unul din poliţişti începea să-şi piardă răbdarea.
— Hai, pleacă de aici! Du-te acasă şi ţine-ţi gura, fără să
111 În catalană în original, maţe (n.tr.).
— 270 —
mai deranjezi vecinii.
— Cred că merg să beau ceva, spuse beţivul, năpustindu-se asupra poliţistului care îi poruncise să se îndepărteze, luându-l în braţe.
Poliţistul încercă să se desprindă, dar beţivul îl ţinea bine strâns, cu capul rezemat de umărul său şi scoţând icnete de vomă.
— Varsă peste putoarea de mă-ta! zise poliţistul, reuşind în cele din urmă să scape de el cu ajutorul colegului său.
— Pleacă de aici, ori te ducem la comisariat!
Beţivul se îndepărtă, rostind nişte cuvinte pe care niciunul din cei doi nu le înţeleseră şi ducându-şi mâinile la gură, încercând să se silească să nu vomite.
Îşi continuară rondul şi unul din ei propuse să-şi răsucească fiecare câte o ţigară. Celălalt încuviinţă.
— Avem de-a face numai cu imbecili! De parcă n-am avea destule pe cap cu blestematul ăla de asasin de femei!
— Să ştii că, dacă n-am fi fost obligaţi să nu părăsim rondul, îl duceam pe tâmpitul ăla la comisariat.
— Nu-ţi face griji, în noaptea asta nevastă-sa o să-l ia la trei păzeşte. Ai un foc? întrebă el, oferindu-i o ţigară.
Colegul începu să scotocească prin buzunare, devenind din ce în ce mai neliniştit. Le verifică pe toate, unul câte unul.
— Ai păţit ceva? întrebă colegul.
— Ce ticălos!
— Ce se întâmplă?
— Nemernicul ăla mi-a furat fluierul!
— 271 —
50. Franţuzoaica
Christianne bău cel de-al treilea rachiu, dar nici aşa nu reuşi să-şi alunge supărarea. La ora obişnuită, venise la bordel. Atunci Benigna îi spuse că în noaptea aceea nu avea să le deschidă clienţilor, că îi dădea liber.
— Noi, târfele, n-avem zile libere, îi spuse Franţuzoaica, extrem de nemulţumită.
