Benigna nu voia să discute, luase hotărârea; după decesul Martei şi al Negresei şi după vizita detectivului, nu avea chef de muncă.
— Poţi să rămâi să dormi, dacă vrei, nu-i bine să umbli singură pe străzi.
— N-am venit să dorm, ci să lucrez.
Ieşi în stradă supărată. Nu era dispusă să piardă noaptea, dar era încă prea devreme ca să caute vreun bătrân care ar fi vrut să capete o bătaie zdravănă pentru câteva pesete. Se îndreptă spre bodega Grăsanului, de pe strada Els Tres Llits, un local unde obişnuiau să vină actorii de la Teatrul Romea şi unde se serveau feluri de mâncare la preţ bun, în special tall de bacallà; dar înainte, voia să bea vreo două păhărele ca să-i treacă supărarea.
În drum spre local, i se păru că o vede pe Carmen însoţită
de un tip care nu arăta rău, ieşind din bodega Leoaica.
„Mironosiţa şi-a găsit deja un client şi, pe deasupra, a scos-o şi la cină”, se gândi Franţuzoaica, văzându-i că dau colţul spre strada Avinyó.
Intră la Grăsan şi ocupă o masă din fundul sălii, înconjurată de butoaie de vin, şi ceru primul pahar de rachiu, însoţit de vreo doi biscuiţi.
— Cinc de la forta112, îi spuse ea chelnerului.
Nu erau mulţi muşterii la ora aceea: patru beţivi la o masă, un bătrân cerşetor, cu bani fix cât pentru o juma’ de vin prost şi doi tineri care se apropiară de ea când îşi dădură
112 În catalană în original, o cinzeacă dintr-aia tare (n.tr.).
— 272 —
seama de meseria ei. Franţuzoaica îi goni în brânci. Ei nu i-o trăgea nimeni. Îi fusese de-ajuns cu bărbatul ăla al ei scârbos şi bolnăvicios pe care i-l găsise taică-su. Acum, ea poruncea şi nimeni nu avea să i-o mai tragă vreodată.
Localul începu să se umple, dar niciunul dintre muşterii nu se potrivea cu prototipul ei de client. Noaptea de-abia începuse şi ea nu avea de gând să se întoarcă acasă fără să
găsească vreun pervers cu bani, dispus să-i scoată din buzunar, ca să fie tăbăcit după pofta inimii.
Continuă să bea, lăsând timpul să treacă. Proprietarul localului îi dădu drumul să plece angajatului şi începu să
strângă mesele, aşteptând ca puţinii muşterii să părăsească
bodega, ca să închidă. Christianne îi mai ceru un rachiu.
— E deja al patrulea şi o să faci pe tine, îi spuse patronul.
— Dă-te în mă-ta!
— Ce urât faci la băutură, Franţuzoaico! Ce urât faci! zise el, servindu-i rachiul.
— Tu, umple paharul şi taci din gură!
— Dă-i zor, că trebuie să închid.
Patronul se duse la tejghea şi începu să spele paharele, pe când ultimii clienţi ieşeau.
Franţuzoaica dădu gata rachiul dintr-o sorbitură, se ridică
şi se îndreptă spre tejghea clătinându-se, căutând o monedă
în poşeta ei uzată şi ieftină.
— Cât datorez?
— N-ai mâncat nimic.
— Nu mi-e foame. Tu, vezi-ţi de treaba ta! Cât datorez?
repetă ea pe un ton arogant.
Patronul nu răspunse. Avea ochii aţintiţi în decolteul Franţuzoaicei.
— Ce? Îţi plac ţâţele mele? întrebă ea cu neruşinare.
— Am auzit că o sugi grozav, zise patronul bodegii, aruncând câteva monede în aer şi trecându-le în cealaltă
mână.
Christianne observă monedele şi spuse:
— Ei bine, ai fost informat greşit. Ce fac eu e să o răsucesc până n-o să mai poţi de plăcere.
— Păi, asta nu mi s-a făcut niciodată.
— 273 —
— O să-ţi placă.
