— De unde ştiţi că nu sunt însurat?
— După felul cum l-aţi privit pe fiul meu. Un bărbat ca dumneavoastră, dacă ar fi însurat, ar avea copii. Ce i s-a întâmplat ei?
— A murit. A fost ucisă. Dar aş prefera să nu vorbesc despre asta.
— Iertaţi-mă.
— N-am pentru ce să vă iert.
— Ce vârstă aveţi?
— Sunt trecut de patruzeci de ani; prea în vârstă ca să
caut o fată bună. Arrow se opri, căci următoarele sale cuvinte fură cât pe-aci să-l trădeze şi se gândi că era mai bine să lase aşa partea aceea a conversaţiei. Mi-am petrecut viaţa urmărind monştri şi, câteodată, aş vrea să mă retrag. Dar întotdeauna apar alţii şi, pe de altă parte, mă gândesc că ar fi o ticăloşie din partea mea să nu fac treaba pentru care m-am născut. Dar vă mărturisesc că am obosit.
— N-aţi venit să mă vedeţi ca să vă ajut, nu-i aşa? Nu cred că v-aş putea fi de mare folos.
— Am vrut să vă cunosc.
— 265 —
— De ce?
— Nu ştiu, minţi el, pentru că, deşi era adevărat că înainte de a o fi văzut nu ştia, acum scăpase de îndoiala aceea.
Li se aduseră felurile de mâncare comandate şi Carmen se repezi la farfuria ei.
— Mărturisesc că îmi este foame. Într-o bună zi, o să fiu grasă şi voluminoasă şi o să mănânc de trei ori pe zi, spuse tânăra, atacând mâncarea cu satisfacţie. Ştiţi? Am încredere în dumneavoastră, conchise ea cu o sinceritate aproape brutală.
Arrow nu răspunse, dar comentariul acela îl făcu să
roşească.
— Vom fi toate ucise, nu-i aşa?
Arrow nu zise nimic, dar expresia sa dădu de înţeles că se afla acolo ca să împiedice fapta aceea.
— De ce vreţi să mă ajutaţi? repetă ea. N-o faceţi pentru mine, nu-i aşa? O faceţi pentru dumneavoastră… pentru ce i s-a întâmplat ei.
Carmen se înşela. Pentru Arrow nu mai era vorba să
rezolve încă un caz. Dorinţa lui era de a o salva, de a o proteja. Acum o făcea pentru ea.
— Aş vrea să nu mai lucraţi pentru o vreme.
— Şi ce să fac? Să murim de foame? Trebuie să lucrez.
— Acordaţi-mi trei zile. Rămâneţi acasă cu fiul dumneavoastră şi să nu deschideţi uşa nimănui, în afară de logodnicul dumneavoastră, bineînţeles.
— Nu-i logodnicul meu. Şi dumneavoastră ştiţi foarte bine că această relaţie n-are niciun viitor.
— Bine, acum asta nu mai contează. Ceea ce vreau să vă
spun…
— Ştiu ce vreţi să-mi spuneţi.
Arrow nu o ascultă, scoase câteva bancnote din portofel şi i le oferi fetei.
— Luaţi-le, pentru dumneavoastră şi pentru copil. Cred că
vor fi de-ajuns până o să-l prind.
Ea refuză să ia banii, dar Arrow insistă.
— Vă spun că nu; am ceva pus deoparte.
— Atunci, faceţi ce vă spun, vă rog.
— 266 —
Carmen se simţea cu adevărat emoţionată de atitudinea acelui bărbat pe care de-abia îl cunoscuse şi care totuşi nu ar fi vrut să dispară din viaţa ei. Dar era târziu, se gândi ea.
Prea târziu.
Ea îl apucă de încheieturile mâinilor şi îi spuse:
— Dacă mi se întâmplă ceva, vreau să vă ocupaţi dumneavoastră de micuţul meu.
