— Ce ştiţi despre Pablo?
— Că e un băiat bun, puţin cam egolatru, destul de dezorientat şi mereu trist, dar un băiat bun, repetă ea, apoi adăugă: El şi ţicniţii ăia de prietenii lui umplu această casă
de veselie când vin să ne viziteze. Sunt tineri, zăpăciţi şi cu chef să cucerească lumea, dar niciunul nu valorează nici pe jumătate cât Pablo.
Explicaţia aceea, pentru moment, îi era de-ajuns lui Arrow, dar eu ştiam că va reveni mai târziu asupra acestui subiect.
— Şi de ce nu vă mai ocupaţi acum de el?
— Pentru că s-a îndrăgostit de una dintre fetele mele şi nare ochi decât pentru ea.
— Carmen?
— Da, Carmen. Ea nu e ca noi, e o fată bună.
— 251 —
— Nu cred că voi sunteţi rele, am intervenit eu.
Comentariul meu îi făcu plăcere Benignei.
— Dumneavoastră ştiţi ce-am vrut să spun. Când spun că
nu e ca noi, mă refer la faptul că n-are obrazul gros. Iar pentru munca asta trebuie să-l ai gros şi să strângi din dinţi, dragi prieteni. Mai ales să strângi din dinţi. Eu cred că se află
aici din întâmplare şi, într-un fel, din vina lui Pablo.
Acea ultimă frază ne intrigă atât pe Arrow, cât şi pe mine.
Benigna îşi dezvoltă ideea aceea, făcându-ne un rezumat a tot ce ştia până atunci despre viaţa acelei fete.
— N-ar fi trebuit să părăsească niciodată atelierul de călcat; nu e bună pentru meseria asta, încheie ea.
— Şi spuneţi că are un fiu foarte mic?
— Da, un copilaş minunat, de vreo paisprezece luni, aşa cred. Pentru el practică această meserie. O greşeală, dar nu-i atât de uşor să găseşti o slujbă…
Voia să adauge cinstită, dar se stăpâni.
— Dumneavoastră mă înţelegeţi.
Am înţeles-o.
— Cum se înţelege tânărul Picasso cu călcătoreasa lui?
— Acum, mai bine. Dar reîntâlnirea lor a fost teribilă; nu se aştepta şi pentru el a fost o adevărată surpriză. Credea că
a pierdut-o şi, printr-una dintre acele coincidenţe ale vieţii, o reîntâlneşte aici ca târfă. Pablo este foarte viril, foarte bărbat pentru vârsta lui. Vreau să spun că, deşi e un om bun, e posesiv, gelos şi obişnuit să aibă întotdeauna câştig de cauză. Dacă ar fi un oarecare în cercul de amici care îl înconjoară, vă asigur că n-ar umbla cu ei. El simte nevoia să
fie în centrul atenţiei şi, într-un fel, conduce grupul. Aş zice că are în jurul lui o curte redusă de tineri smintiţi, exaltaţi şi capricioşi, care ţin isonul geniului său, şi asta îi place.
— Nu-l zugrăviţi în culori foarte frumoase.
— Nu asta a fost intenţia mea. Eu ţin la puştiul ăsta, dar asta e: doar un băieţaş care, după toate cele întâmplate, este destul de speriat.
— Credeţi că ar fi în stare să comită acte atât de cumplite doar din dorinţa de a avea notorietate? Mi-a părut rău că am pus întrebarea aceea, dar o rostisem deja.
— 252 —
Benigna m-a fulgerat cu privirea şi am putut observa în expresia de pe chipul lui Arrow o totală descumpănire.
— Sunteţi nebun? Pablo al meu, un asasin! Căutaţi în altă
parte! Doar n-aţi venit până aici să mă zăpăciţi cu întrebările, ca să ajungeţi la aşa ceva! Benigna intrase în defensivă, iar Arrow încercă să o calmeze.
— Doctorul Sherrinford n-a vrut să spună că Pablo este asasinul.
— Dar a făcut-o; sau, cel puţin, a dat de înţeles. Nu-mi place prietenul dumneavoastră şi nu-mi place acest gen de întrebări.
— Scuzaţi-mă; în ceea ce mă priveşte, nu cred nici măcar că ar fi un suspect demn de luat în seamă. Dar înţelegeţi şi dumneavoastră că trebuie să pun întrebări ca să descopăr adevărul. Cum v-aţi putut da seama din explicaţiile domnului Arrow la sosirea noastră, ceea ce credem cu adevărat este că asasinul vrea să-l implice pe Pablo şi să
creeze o oarecare confuzie în rândul poliţiei.
— Dumneavoastră nu credeţi asta? îl întrebă ea pe Arrow.
— Nu, nu cred. Dar este implicat până-n gât în această
afacere şi eu trebuie să ştiu de ce. După aceste cuvinte, Arrow încercă să reia discuţia. Vorbeam despre Carmen şi tânăr. Acum se pare că sunt împreună, nu-i aşa?
