— Ce înţelegeţi prin clienţi speciali?
— Cei cărora le place să fie bătuţi, să fie făcuţi să sufere, să fie umiliţi. Şi, după cum se pare, Christianne face foarte bine asta; vă spun, are mare succes la perverşi.
— Şi cum sunt clienţii aceia?
— Nişte domni ca dumneavoastră. Aici nu primim gunoaie.
Clientela noastră e selectă; oameni de afaceri, burghezi înstăriţi, câte un artist.
— Şi ea se ocupă şi de artişti? am întrebat eu.
— Nu. V-am spus deja că se dedică perverşilor. Clienţii ei sunt, de preferinţă, oameni maturi, cu posibilităţi materiale şi discreţi.
— Ce înţelegeţi prin discreţi?
— Care îşi primesc bătaia şi umilinţele fără să facă tărăboi.
Adevărul e că sunt foarte satisfăcuţi şi se întorc mereu şi o
— 249 —
cer pe ea. Are puţini clienţi, dar stabili şi solvabili. Mie nu-mi plac, dar în viaţă trebuie să te obişnuieşti cu orice şi, bineînţeles, plătesc foarte bine.
— Şi îi fac şi ei ceva? Vreau să spun…
— Ştiu ce vreţi să spuneţi, zise Benigna, întrerupându-l pe Arrow. Nu, Christianne este cea care porunceşte, iar ei îi dau ascultare. Este singura dintre noi care se desfată cu munca ei. Celorlalte nu ne rămâne altceva de făcut; de aceea îi lăsăm ei clienţii speciali. Vreţi să-i vedeţi instrumentele de lucru? Vă atrag atenţia că prezintă un oarecare interes.
— Mai târziu, spuse Arrow. Continuaţi, vă rog.
— Christianne este, ca să zic aşa, fata cea mai enigmatică.
Vreau să spun că ştiu foarte puţine lucruri despre ea. E
alsaciană, dintr-un oraş numit Rique… Riq…
— Riquewihr, preciză Arrow.
— Exact!… Doamne sfinte, ce nume întortocheat!… Se pare că e de familie bună, oameni cu podgorii, şi are ceva studii.
— Ce fel de studii?
— Ştie engleză. În afară de germană şi franceză, bineînţeles.
— Vreţi să spuneţi că a studiat literatura?
— Vreau să spun că ştie engleză; eu, de literatură, nu ştiu nimic, sublinie ea şi apoi adăugă: A lucrat o vreme la o editură din Paris.
— La o editură? am întrebat eu, rămas cu gura căscată.
— Asta am zis. Vreau să spun, într-una dintre fabricile alea care fac cărţi… se numeşte editură, nu-i aşa?
— Desigur, spuse Arrow.
— Să nu vă simţiţi ofensată, dar cum se face că o femeie care a avut acest tip de slujbă sfârşeşte prin a se prostitua în altă ţară? am întrebat eu, căci povestea acelei tinere reuşise să-mi capteze tot interesul.
— Se pare că a fost din vina tatălui ei. A obligat-o să se întoarcă şi să se mărite cu un bărbat mult mai în vârstă
decât ea; un potentat al industriei vinului cu care avea de gând să intre în afaceri. A fost o căsnicie de formă, care s-a terminat prost. Soţul ei era mai bătrân cu douăzeci şi cinci
— 250 —
de ani. Un autentic boşorog, dar putred de bogat.
Christianne l-a părăsit şi a venit la Barcelona. Eu am cunoscut-o pe stradă, unde se dedica meseriei, şi am invitat-o să ni se alăture. De atunci, se ocupă de babalâci. Se poartă
urât cu ei şi asta le face plăcere. Iar ea se delectează
făcându-i să sufere şi luându-le banii.
— Ştiind puţine lucruri despre ea, nu e rău deloc tot ce neaţi povestit, am spus eu uluit de acea relatare interesantă.
— Şi ce îmi spuneţi despre dumneavoastră?
— Despre mine? Ce vreţi să vă spun? V-am povestit deja istoria mea când aţi intrat pe uşă, nu mai sunt multe de adăugat. Conduc o afacere cinstită, cu o clientelă selectă, am grijă de fetele mele şi de independenţa noastră şi, la vârsta mea, nu lucrez decât pentru un bărbat, pentru că acum mi-o pot permite. Un domn amabil şi respectuos, un adevărat cavaler care se poartă frumos cu mine, căruia consider că îi sunt prietenă şi al cărui nume, din respect, nu-l voi spune, deoarece nu cred să aibă vreo legătură cu această poveste. V-am spus deja, lucrez doar pentru el şi, până de curând, pentru micul meu pictor.
— Vă referiţi la tânărul Picasso?
— Da. Ştiu că a fost închis, dar n-are nimic de-a face cu povestea asta. Cred că dumneavoastră ar trebui să căutaţi în altă parte.
