123
excesive a întreprinderilor, cotate sau necotate, mai ales în domeniul teh�ologiei. Şi, pentru a nu pierde totul, pentru a nu rămîne printre cei din urmă care cred că preţul activelor lor poate urca pînă la ceruri, acţionarii şi creditorii vor vinde tot, chiar şi în pierdere. Semnele sînt deja perceptibile în modul în care unele întreprinderi mari, mai ales americane, încep să aibă greutăţi în propria finanţare.
O uşoară cădere a cursurilor ar putea, în aceste condiţii, să determine vînzări masive şi necontrolate ale tuturor titlurilor din posesia tuturor întreprinderilor, ceea ce ar duce la o catastrofă în spirală. Toţi s-ar repezi să vîndă, aşa cum se repede lumea la ieşirea dintr-un mare magazin în care s-ar fi declanşat un incendiu. Patrimoniile bursiere ar putea pierde o treime din valoarea lor în cîteva zile.
Criza ar putea fi declanşată, ca acum doisprezece ani, şi de pierderea încrederii băncilor în capacitatea gospodăriilor de a-şi plăti împrumuturile, în special creditele studenţilor şi creditele pe automobile în Statele Unite, care, cum am văzut, sînt exorbitante, aşa cum erau acum doisprezece ani împrumuturile din imobiliar. Băncile ar fi imediat obligate să provizioneze pierderi imense, iar solvabilitatea lor ar fi mai mult decît ameninţată.
124
Cum să ne apdrăm de crizele următoare Într-unul sau altul dintre cazuri, ar începe, ca acum doisprezece ani, o criză financiară.
Dar, spre deosebire de ce s-a petrecut atunci, guvernanţii nu ar mai putea să recurgă la instrumentul creşterii datoriei publice, nici la cel al scăderii ratelor dobînzii: cea dintîi este deja prea ·mare, iar cealaltă este deja prea redusă. Iar criza aceasta ar derapa rapid înspre o criză economică, socială şi politică.
O creştere bruscă a ratei
dobînzilor pe termen lung
O pierdere a încrederii în cele mai îndatorate întreprinderi sau în ţările aflate în aceeaşi situaţie ar putea atrage după sine, la cererea creditorilor, o creştere a ratelor dobînzii pentru împrumuturile lor. Pieţele şi-ar putea reevalua atunci ansamblul politicilor dobînzilor, cu mai multă exigenţă, determinînd creşteri mult mai rapide decît cele ce se întrevăd azi ; cei mai nesiguri debitori nu ar mai găsi finanţări convenabile. O astfel de creştere ar putea strangula întreprinderi, ţări şi gospodării, care nu ar mai fi capabile să-şi respecte scadenţele.
Ea ar antrena, printr-un efect de simetrie,
Care este scenariul declanşator ?
125
o prăbuşire a cursurilor acţiunilor, ca în timpul precedentei crize.
Pentru a se proteja, băncile ar înceta să împrumute întreprinderilor cu grad prea înalt de risc. Ironie: ele ar fi atunci ultimele care ar muri, pentru că vor fi fost primele care s-au protejat, după precedenta criză, prin sporirea rezervelor lor.
Utilizarea algoritmilor de predicţie ar exacerba comportamentele docile de pe pieţe.
În special toate produsele structurate, bazate pe vînzarea cu opţiuni sau a: unor strategii de investiţii complete, elaborate cu cheltuieli foarte mici şi cu un efect de levier mare, ar accelera criza. Aprecierea valorii lor viitoare ar deveni atunci explozivă.
Dacă o astfel de criză s-ar declanşa prin suspiciunea vizavi de valoarea unei întreprinderi, ar fi fără îndoială vorba de o întreprindere necotată din ţările emergente, ele însele foarte îndatorate. Sau de unul dintre fondurile specializate în investiţiile în astfel de întreprinderi.
Dacă o astfel de criză ar afecta mai întîi o ţară, ea ar începe fără nici o îndoială în Italia, dacă aceasta ar decide să pună în practică începînd clin 2019 întregul său program economic. Situaţia aceasta ar declanşa imediat o criză politică a Uniunii Europene.
126
Cum sd ne apărăm de crizele următoare O criză politică
a Uniunii Europene
Cel puţin patru conjuncturi ar putea duce într-o bună zi la o criză ucigătoare pentru Uniunea Europeană.
Dacă actualul guvern italian ar hotărî să îşi aplice în totalitate programul, acesta nu ar putea fi aprobat de ceilalţi membri ai zonei euro, care ar propune sancţionarea sa.
Roma ar avea atunci dificultăţi să găsească
finanţările necesare pentru deficitul său, iar ratele împrumuturilor sale ar creşte exponenţial. Italia ar cere atunci finanţare de la BCE, care, într-o primă fază, i-ar acorda-o, sub forma unor împrumuturi de la băncile sale, pentru a proteja întreg sistemul european; însă negociind, în limitele propriului mandat, o reevaluare a cheltuielilor sale bugetare.
In fine, dacă nu ar avea loc o puternică
intervenţie a instituţiilor zonei euro, cu sume mult mai importante decît în cazul Greciei, şi dacă Italia ar persevera în continuare în punerea în practică a programului său, ea ar trebui să revină, pentru a se putea finanţa, la moneda ei naţională. Noua monedă italiană ar fi imediat depreciată în raport cu euro. În mod anticipat, chiar dacă o astfel de criză ar ameninţa, cetăţenii italieni şi-ar
Care este scenariul declanşator ?
127
retrage economiile de la băncile italiene pentru a nu se expune unei conversiuni forţate a sumelor lor în euro într-o viitoare monedă italiană devalorizată. Prin urmare, economia italiană s-ar prăbuşi, chiar înainte de punerea în practică a programului respectiv şi a ieşirii din zona euro.
Resursele pieţelor financiare s-ar refugia atunci în ţările cele mai stabile ale zonei euro; ele ar putea chiar renunţa la sprijinul acordat Franţei, anticipînd că, în scurt timp, ea ar putea avea soarta politică şi economică
a Italiei.
În această situaţie, sectorul bancar francez, apoi cel european s-ar prăbuşi, antrenînd şi un segment al sectorului bancar american, precum şi economiile ţărilor în curs de dezvoltare care sunt cele mai expuse la schimburile şi la capitalurile internaţionale. Ar rezulta o criză economică şi socială
mondială majoră.
Un alt scenariu ar fi legat de soarta refugiaţilor provenind din Africa: fără a aştepta ca la sfirşitul secolului 4 miliarde de persoane să populeze Africa, dezorganizarea guvernelor africane, în special în regiunea Sahel şi a Africii de Est, la care s-ar adăuga războaiele şi dezordinea climatică ar putea determina, în viitorul apropiat, migrarea a zeci de milioane de persoane spre Magreb.
128
Cum să ne apărăm de crizele urmdtoare Ele ar încerca apoi să traverseze l\farea Mediterană. Într-o astfel de situaţie, reacţia Uniunii Europene nu ar putea să rămînă, pe termen lung, doar una de natură diplomatică sau administrativă : după ce vor fi eşuat în obţinerea unui acord privitor la distribuirea refugiaţilor, fără a fi reuşit nici să creeze centre de primire la vecinii lor, ţările membre ale Uniunii Europene ar sfirşi curînd prin a recurge la o reacţie poliţienească, dacă nu chiar militară. Forţele armate europene i-ar respinge, în toate modurile posibile (inclusiv prin instrumente brutale, utilizate deja de Libia şi Algeria, în tăcerea generală), pe africanii care şi-ar încerca totuşi norocul. Apoi, am asista la intervenţia diverselor marine militare europene pentru a respinge ambarcaţiunile migran
