— Cum se mută Petruţa, imediat, a doua zi chiar, visa Muti, îmi chem tâmplarul şi pun la punct mobila. Măsuţa de servit ceaiul, secrétaire-ul, servanta care s-a cojit.. Abia pe urmă mobila de sufragerie. Imediat, a doua zi chiar după ce se mută. .
Câţi ani irosiţi în aşteptare, până să coboare în propria lor casă de la mansardă! Cât s-a zbătut şi Niki, cât a vorbit cu multiplele lui cunoştinţe!
Numai o fiinţă neîncrezătoare ca Muti s-ar mai îndoi de el.. Numai Muti putea să fie atât de suspicioasă: să susţină că, atunci când Niki merge să
pună o vorbă cuiva sau să depună unui cunoscut un memoriu, intră cu tupeu în clădire, trece cu tupeu pe lângă portar, tu rămâi afară, el urcă scările, merge la closet, mai rătăceşte cât mai rătăceşte pe săli şi pe urmă coboară
foarte sigur pe el. Şi ţie îţi spune că a vorbit cu cineva foarte important, dar că nu poate să îi divulge numele.. Aceasta era teoria lui Muti – altă
nedreptate la adresa lui Niki. Ce dacă la niciun memoriu nu s-a primit răspuns? Câţi se pot lăuda c-au primit răspunsuri la memorii în anii aceia?
Bietul nenea Jorj s-a prăpădit cum s-a prăpădit, şi ei au continuat să facă
memorii pentru casă şi să aştepte înghesuiţi toţi în mansardă, ciocnindu-se nas în nas pe scară, coborând la baia de serviciu, spălând mizeria, scara, curtea în urma chiriaşilor. Mergând timoraţi în vârful picioarelor, vorbind în şoaptă. .
— Închideţi odată radioul, venea Muti gâfâind, că Petruţa îşi face iar de lucru pe la uşa noastră. Închideţi-l, v-am spus de atâtea ori să renunţaţi.. Nu înţeleg cum puteţi, oameni în toată firea, să fiţi atât de fără minte.. Ce să mai ascultaţi? Sandu Geblescu a avut dreptate, de mult ne-au vândut americanii...
Crezuse şi Muti o vreme, ca toată lumea, că lucrurile au să se schimbe; dar pe urmă nu a mai aşteptat nimic decât să-şi termine Tudor şcoala, să plece mitocanii de chiriaşi, şi ea să-şi aducă tâmplarul pe care-l ştia de o viaţă şi să
îşi repare mobila veche.
— Au să se mute ei, spunea Muti, şi-am să-mi chem tâmplarul.. Se mută ei, pentru că, nu vezi? Le cresc din ce în ce mai mari pretenţiile, şi pe el îl fac din ce în ce mai mare..
Lui ca lui, dar ei cum îi crescuseră! Ca şi când nu în ochii lor apăruse cândva în poartă, cu un cufăr de lemn în mână şi cu nişte cozi subţirele, strânse ghemotoc în vârful capului.. Şi lipăind prin casă desculţă, cu călcâiele crăpate şi suflându-şi nasul prin curte. . Acum era directoare şi părea tot timpul excedată de treburi! Să mai aibă vreme să-şi aducă aminte 103
că Muti a învăţat-o ce-i o batistă, ce-i o periuţă de dinţi şi a convins-o să nu se mai dea cu gaz pe cap?
— Dacă tot i-ai făcut educaţie, învaţ-o şi să nu mai spună ghivetă. . îi strecura câteodată Niki lui Muti.
Ironiile copilăreşti ale lui Niki, în care totuşi el avea dreptate. Pentru că, în această ocazie, Muti a fost naiva: este o naivitate să îţi închipui că poţi schimba ceva în psihologia unor asemenea oameni, dacă îi tratezi de la egal la egal. Sau dacă le faci mărturisiri adevărate, dacă te umileşti în faţa lor să le faci. E o naivitate să îţi închipui că ai putea să le câştigi încrederea sau cel puţin bunăvoinţa. Nu, ei sunt mai şireţi decât tine, iar de crezut tot n-au să te creadă, pentru că tocmai de aceea au ajuns unde au ajuns: pentru că ei cred mai puţin decât oricine. Ei sunt convinşi că totul e o minciună, că toată
lumea minte. Ei sunt cei care nu îşi fac despre nimic iluzii.
— La bine nu mă aştept din partea lor, spunea Muti câteodată, dar cel puţin să nu ne facă rău.. N-am nicio îndoială că i-au adus aici ca să ne supravegheze. Cum de au apărut exact atunci când a fost arestată biata Margot?
— Eeee, asta a fost demult, la început! Dar ce să mai supravegheze acum?
dădea Niki a lehamite din mână. Ce rău pot să ne mai facă?
— Trăim asemenea vremuri, spunea Muti, încât, oricât te-ai simţi de nevinovat, nu se poate să nu-ţi fie frică... Aşa că n-aveam decât să răbdăm şi să aşteptăm. .
Muti a încercat să intre în relaţii cu Petruţa, poate pentru că pe el îl vedea mai rar. Cei ca el stau de dimineaţa şi până seara în şedinţe, cum or putea, Dumnezeu ştie.. De schimbat, el nu se schimbase cine ştie cât de când îl scoseseră din fabrică, ca să lucreze la Securitate, şi pe urmă îl făcuseră
activist, şi pe urmă îi ceruseră să-şi ia repede diploma, şi pe urmă îl făcuseră
director. El se schimbase mult mai puţin decât ea, atâta doar că în loc de şapcă punea pălărie şi nu ieşea din costum-cravată. Dar hainele se şifonau repede-repede pe el. Poate şi pentru că se îngrăşa din ce în ce: la început, doar fălcile i s-au lăţit, pe urmă, ceafa i s-a lăsat peste guler, a devenit greoi, a început să icnească pe treptele de la intrare. Fireşte, de vreme ce una din probele de promovare este rezistenţa la chefurile lor, unde s-ar părea că se mănâncă şi se bea teribil. Mişcare cu atât mai puţin nu avea cum să facă –
venea maşina, îl lua, venea maşina, îl aducea.
104
Probabil după astfel de indicii s-a ghidat şi Muti atunci când a spus că n-o să mai treacă mult timp şi-au să se mute.
Şansa a fost casa cu lemne, de care se săturaseră. Li s-a oferit mai întâi Floreasca, dar Petruţa a refuzat, pentru că la etaj îi era greu cu câinele. Când li s-a oferit apartamentul pe Roma, nu l-au mai refuzat. Şi-ntr-o zi, incredibil!
S-a lăsat liniştea în casa ce părea atât de imensă acum, încât te şi teroriza când auzeai trosnind boazeria!. .
Dar, oricât ai avea tăria să înduri, de multe ori, nu mai ai ocazia să te bucuri de ce-ai aşteptat. Nu terminaseră zugrăvitul şi curăţenia atunci când Muti a început să insiste să meargă după tâmplar. Cum să termini? Lăsaseră
o mizerie în urma lor! O jale! Niki a găsit prilejul să amintească desele propuneri pe care le făcuse el în timpuri dificile, ca să fie vândută mobila mai preţioasă. Dar aici, să fim drepţi, nu avea dreptate! Nu prea am avut noi lucruri cu adevărat de valoare, şi la acea vreme când se pusese problema să
fie vândute, şi la Consignaţia, şi la talcioc s-ar fi luat preţuri derizorii pe ele.
Aşa că probabil tot mai bine a fost că Muti a ţinut cu atâta încăpăţânare la lucruri. Şi, ca să-i facă plăcere, a mers într-o după-amiază cu ea, să-şi găsească tâmplarul. Undeva pe lângă Piaţa Mare, pe lângă Bărăţie. Muti nu-şi mai amintea exact unde avusese tâmplarul ei atelierul, aşa că au orbecăit amândouă de braţ o bună bucată de vreme.
— Cocoane cu pălărie! Cocoane cu pălărie! strigau după ele nişte haimanale.
Pierduseră aproape speranţa, se şi întunecase, când, în sfârşit, au nimerit strada din întâmplare. Au intrat într-un gang, o mizerie, un miros îngrozitor, au bătut la tot felul de uşi.. Ca să afle că tâmplarul lui Muti se prăpădise cu o săptămână înainte! Ei, biata Muti, dintr-odată a fost atât de şocată. . Atât de dezorientată. . Parcă n-ar mai fi existat niciun altul care să-l poată înlocui..
Totul din cauză că se gândise anume la el ani de zile. Pe urmă, şi acea neîncredere a bătrânilor faţă de oamenii noi, pe care nu au apucat să-i verifice. Orice tâmplar i s-a mai propus pe urmă, Muti s-a eschivat sau chiar a refuzat: îşi pierduse, biata de ea, entuziasmul..
Dezbracă paltonul, traversează hall-ul, intră în antreu, agaţă paltonul în cuier. De enervare, un muşchi îi zvâcneşte pe obrazul stâng. Ia pălărioara de fetru şi vulpea, urcă scara, deschide uşa la dormitor, deschide uşa şifonierului, le aşază pe amândouă cu grijă pe raftul de sus. Oftează. Până la urmă, ai să vezi că va ajunge să-i dea şi banii. Afurisită babă!
105
— Ei, cincizeci de lei nu înseamnă, de fapt, chiar cine ştie cât. . Ai dat cincizeci de lei, dar te-ai distrat toată ziua... Dacă te gândeşti bine, nici nu-i chiar atât de scump!
Cam aşa are să-i replicheze Niki atunci când are să audă toată istoria de azi.
