Douăsprezece – dacă în zece minute nu pleacă, poate să nici nu mai plece.
Până să reuşească să ajungă în centru, oraşul are să se închidă. Mai bine s-ar duce la uşă şi ar ciocăni, ar fi posibil să i se fi întâmplat babei ceva. Deloc n-ar fi exclus, ba chiar, la vârsta şi la grăsimea ei, poţi să consideri o adevărată minune că până acum a scăpat. Cu toate că şi Muti, şi ea de-atâtea ori au sfătuit-o:
— Fii mai atentă, madam Delcă, fii mai atentă, i-au spus mereu, cu regimul alimentar.. De la o vreme, nu mai este deloc indicat să consumi grăsimi şi dulciuri.. Tensiunea, colesterolul, înţelege şi dumneata, de la o vreme, nu mai merge tot cu carne de porc prăjită în tigaie, aşa cum spui că îi place soţului dumitale. .
— Ei, carne de porc! Să fii sănătoasă de când n-am mai văzut io carne de porc!.. Poate e luni şi luni de când n-am mai pus carne în gură..
Aşa le-a închis gura de fiecare dată.
98
Încearcă să-şi reprime fiorul de silă care o scutură ori de câte ori îşi imaginează ce s-ar fi putut petrece în baie. Poimâine, când vine Leana, are s-o pună să frece mai atent ca de obicei, să dea cu spirt, să dezinfecteze. Mai bine i-ar fi deschis uşa de la început! Mai bine i-ar fi dat banii şi-ar fi scăpat de ea! Aşa, tot o să fie silită, până la urmă, să-i dea şi şi-a irosit şi dimineaţa!
Silită să-i dea; silită, uite la ce ajungi. Vrei să faci un bine cuiva, unui om care ţi se pare sărman, pe care îl ştii de-o viaţă şi ajungi să depinzi tu de el. Ajungi să dai oricât, numai să te vezi odată scăpat. Aceasta este soarta generoşilor, susţine Niki.
— Înţelege că aceasta înseamnă filantropia, râde Niki. Tu te laisses faire. .
Niki, cu simţul lui practic, Niki, care înţelege atât de bine realitatea. . Fără
îndoială că de la el a deprins şi ea un anume mod, mai lucid, de a vedea lucrurile: cu dificultate, cu întârziere, dar, la un moment dat, l-a deprins.
Iată, în privinţa babei, nu-şi mai face iluzii, cum şi-ar fi făcut altădată. Nu sentimentele, nu recunoştinţa o fac să vină mereu mai devreme faţă de data când au stabilit de comun acord c-ar putea să-şi ridice banii. Nu, e limpede: ea şi-a programat să tot vină cu o săptămână, cu zece zile mai devreme, anume ca să încaseze o sumă dublă. Nu cincizeci de lei, ci o sută.. Şi nu-şi face niciun scrupul, aşa cum orice om corect şi bine-crescut şi-ar face.
Formidabil de vicleni sunt oamenii simpli, vicleni şi cu tupeu.. Şi-atât de bine îşi cunosc interesul! Ei nu se pierd ca noi, cei cultivaţi, în plasa sentimentelor, a idealurilor, ei n-au fost de mici educaţi în acest mod. . Nu, ei îşi cunosc interesul şi şi-l urmăresc din aproape în aproape. Sigur, la un moment dat, pot chiar să mimeze devotamentul, generozitatea, ca în felul acesta să te păcălească mai bine.
Aşa îi explică adeseori Niki.
— Aş putea să scriu un roman întreg. . Şi nu un roman!. . Douăzeci de romane aş putea să scriu despre tot ce-am văzut cât am trăit. Zece, douăzeci de romane. .
Ar fi scris Niki, dacă n-ar fi venit vremurile care au venit. A citit atât, şi istorie, şi filosofie, a văzut atâtea în profesiunea lui de advocat.. Ea, emotivă
şi idealistă cum e, n-ar fi fost în stare să pronunţe nici cea mai penibilă
pledoarie. . Dar, din spusele lui Niki, a înţeles ce înseamnă să fii advocat: înseamnă să-i cunoşti pe oameni aşa cum sunt ei în realitate, nu aşa cum se pretind. A fost o profesiune, cea de advocat, o profesiune care a dispărut, cum au dispărut atâtea. Ce-a mai însemnat după ’46 să fii advocat, când se 99
intra în sală cu sentinţa gata ştiută, cu martorii aranjaţi? La ce-a mai servit advocatul de când procesele au început să se ţină cu uşile închise? Dacă ar fi fost timpuri normale, ar fi scris Niki, pentru că a văzut multe şi este atât de ta-len-taat! Un talent egal, şi de scriitor, şi de actor: totdeauna la curent cu cele mai noi bancuri, se pricepe să le adapteze la orice fel de situaţii, să le interpreteze.. Oriunde merge, Niki, cu umorul lui, întreţine societatea. Şi mereu este la curent cu noutăţile din oraş, pentru că are un cerc întins de relaţii; când şi când, ea se mai trezeşte din partea lui cu o surpriză, ca atunci când a dus-o într-o vizită lângă Biserica Armenească, şi aici, cu cine se întreţinea Niki? Cu un obişnuit al casei, un scriitor de ăsta nou – l-a tot văzut pe urmă la televizor, i-a văzut articolele pe linie în Scânteia, un scriitor apreciat de regim, cu situaţie, a povestit călătoriile lui în străinătate, cum Dumnezeu îl chema? În fine, acum are un lapsus. Şi pictori i-a plăcut lui Niki să cunoască, şi i-a plăcut să meargă în atelierele lor, nu ţine la el în birou, rulate cu grijă, pânzele lui Mirea? Aşteaptă numai, şi ai să vezi la ce valoare au să ajungă, îi spune câteodată. Şi ea, cu discreţia învăţată de-o viaţă, nu mută în biroul lui un ac, nu deschide niciun sertar. Nu numai din bună-cuviinţă, dar şi pentru că ea nici nu este o persoană curioasă: pe ea o interesează Tudor, dragul de el, o interesează Niki, a interesat-o Muti cât a trăit, câteva prietene în plus – şi atât. Pentru ea nu contează, de fapt, restul lumii. Dar o flatează să ştie că Niki are atâtea cunoştinţe, pe mulţi i-a întâlnit la tenis, pe ceilalţi ca advocat. Numai Muti, mai ales de când au arestat-o pe pauvre tante Margot, numai Muti avea aprehensiunile ei nedrepte faţă de Niki! Numai ei i se păreau suspecte şi curiozitatea, şi foarte multele cunoştinţe ale lui Niki. Bineînţeles însă că erau aprehensiuni nedrepte. Iată
unde au fost aduşi oamenii: să nu mai aibă încredere nici în propria lor familie..
— Este anormal ca un om de condiţie să umble cu limba scoasă după toţi nespălaţii... Nu numai să le accepte tovărăşia, ci chiar să le-o caute. . Iartă-mă, Yvonne. .
Ce nedreaptă a fost Muti atunci când a spus toate astea! Dacă nu ne acordăm credit unii altora, cum să mai trăim? Cea mai machiavelică
născocire a comuniştilor a fost să facă din fiecare un posibil suspect: să ne suspectăm unii pe alţii – iată pe ce se bazează, de fapt, puterea lor! Toate ea le-a auzit şi le-a învăţat de la Niki... Când îl vezi atât de interesat de ce fac ei, când îl vezi ce bine îi judecă şi le judecă pe toate, cum ai putea tocmai pe el 100
să-l bănuieşti că face jocul Securităţii? Bietul Niki, cu flair-ul lui, trebuie să fi intuit suspiciunile lui Muti! Mai ales în ultimii ani, când avansase scleroza şi ea nu se mai controla, când strecura aluzii ba unuia, ba altuia – ce situaţie penibilă, Dumnezeule!. . Nu-i de mirare să-i fi spus asemenea lucruri şi babei ăsteia, care nu mai iese odată din baie! Dacă nu am fi noi cei care să le dăm nas, ar mai avea oamenii simpli atâta tupeu? Biata Muti nu mai avea deloc control în ultima vreme. Şi Niki, el, în fond, atât de sensibil, cu flair-ul lui, nu se poate să nu fi intuit ceva! Sau chiar să-i fi ajuns la urechi.. Dar nu s-a manifestat niciodată. Nimeni nu i-ar putea reproşa că s-ar fi abătut de la conduita cuvenită; din partea lui, niciodată Muti n-a auzit o vorbă rea. Şi nici n-a încercat vreodată să se explice; de altfel, explică vreodată Niki ceva? Nu explică nimic, pentru că aşa este temperamentul lui, e discret, nu e ascuns, dar există om care să-şi recunoască mai repede decât el vinovăţia?
— Eu, draga mea, eu sunt singurul vinovat, oftează.
Şi nu este în stare să vorbească mai mult. Ea însă, ca femeie, a reuşit să-l intuiască; în ciuda atâtor şi atâtor lucruri care s-au mai întâmplat, ea continuă să aibă încredere deplină, deplină în Niki. Muti, de pildă, nu înţelegea că cineva poate fi într-un mod gratuit curios din fire, că cineva poate avea această plăcere de a fi informat – o plăcere pe care, fără îndoială, lui Niki profesiunea de advocat i-a dezvoltat-o. Iar în privinţa micilor lui flirturi, Muti s-a dovedit cea mai intolerantă persoană. Să nu înţelegi că nu toţi oamenii sunt la fel, că bărbatul, mai ales, are din când în când nevoie de o mică schimbare, că sentimentele nu îi sunt neapărat afectate în acest mod. . O mică distracţie, de la care el se întoarce relaxat, de obicei, chiar mai atent, pentru că simte totuşi un sentiment de vinovăţie. . Nu, spunea Muti, nu este deloc agreabil să ştie lumea că bărbatul tău este un coureur. . Oricât ar fi fost Muti de tânără sufleteşte, importante în viaţă, pentru ea, erau aparenţele:
— Ca să susţii aparenţele, îţi mobilizezi toată energia şi chiar reuşeşti să
trăieşti aşa cum trebuie, avea obiceiul să spună.
O, dar nu toţi oamenii sunt la fel! Nu trebuie să-i judeci pe toţi bărbaţii după nenea Jorj, care şi-a consumat energia în meseria lui, care avea o corectitudine de militar şi, în rest, a fost un copil bătrân. Sigur, un asemenea bărbat este cu mult mai uşor de condus decât unul cu temperamentul, cu firea sociabilă şi activă a lui Niki. Probabil din cauza acestei firi prea active nici nu s-a putut apuca Niki să scrie! Când ai o fire dinamică, vie, cum să te 101
mulţumeşti cu un asemenea mod, sedentar, de viaţă? Scrisul nu este un hobby potrivit pentru Niki, de lucrul acesta ea este convinsă, chiar dacă nu i-l spune. Şi dacă tot ştii că n-ai nicio şansă să publici ce scrii, atunci de ce îţi mai pierzi vremea? Ea nu l-a contrariat însă niciodată, dimpotrivă, l-a lăsat să viseze.
— Când am să ies la pensie, promitea Niki, am să mă aşez şi-am să scriu..
De publicat, sigur că n-o să se găsească cine să-mi publice; dacă nu scrii după cenzura lor, cu partidul şi cu clasa muncitoare, în ruptul capului nu te publică. . Dar eu am să-mi fac plăcerea să scriu! Toată viaţa mea n-am avut timp şi a trebuit să amân, însă acum am să mă apuc. .
Şi ea, bineînţeles, îl încuraja; sigur, îi spunea, este foarte normal să te apuci, la talentul tău, la cunoaşterea ta de oameni... Pentru că, odată ieşiţi la pensie, oamenii se deprimă, chiar firea li se schimbă, încep a avea gânduri negre, bărbaţii mai ales. Însă de lăsat nu trebuie să te laşi; după o viaţă
întreagă în care ai fost tracasat, măcar acum să poţi şi tu să respiri. Şi, în genere, trebuie să înveţi să iei din fiecare lucru doar avantajele. Iată, cât de greu îi este fără Tudor – oh, cât de greu! –, se consolează spunându-şi că
avantajele sunt mari. S-a putut vedea de ce este el în stare singur: că este în stare să-şi facă o situaţie, un rost, pentru că nici în Occident nu este atât de uşor cum cred unii şi alţii! Dar cel puţin nu va mai răspunde decât pentru vinile lui. Dar cel puţin ştie că este liber. Cel puţin călătoreşte. Cel puţin are ceea ce aici nici după o viaţă n-ar fi reuşit. Dar, cel puţin..
Aruncă dintr-odată cartonaşul în scrumieră – de-atâta timp îl mototoleşte ca o caraghioasă în mână. Se întoarce, se uită cu atenţie la pendulă. Este aproape sigur că astăzi n-are să mai aibă timp să iasă. Nu că ar fi avut cine ştie ce de făcut, singurul program al zilei, cununia religioasă a lui Ţuţu, este abia diseară, dar o enervează să-şi piardă chiar aşa, chiar fără niciun rost, timpul.
Parcă totuşi ceva foşneşte în baie? Parcă..
Se întoarce şi ia scrumiera de pe măsuţă. Măsuţa de servit ceaiul, rămasă
aici, în colţul acesta întunecos de hall. Măsuţa de ceai, încă întreagă; întregi şi rotilele, şi tava de servit, şi marchetăria vieil-or, care o face să semene cu o tablă de şah. Biata măsuţă! N-ar avea nevoie decât de un lustru, de cele câteva şuruburi care i-au căzut, şi ar fi ca nouă. Un tâmplar serios, priceput, care şi-ar şti meseria n-ar avea mult de lucru. Atâta doar, unde mai găseşti astăzi oameni care să-şi ştie meseria?
102
