paradă de măşti, de scene ale timpului: căutare a timpului pierdut şi negăsire a lui. Din acest punct de vedere, el este înrudit, de pildă, cu Gluma, romanul de debut al lui Milan Kundera. Poetica antiproustiană a Dimineţii pierdute, încriptată în titlu, ţine de specificul literaturii Estului, dând expresie – în mod exemplar – „crizei“ răsăritene, dezastrului istoric reprezentat de comunism: timpul oamenilor din est, odată pierdut, după intervenţia brutală
a politicului, nu mai poate fi regăsit decât, eventual, ca timp devastat, timp înruine, cu un sentiment (nicidecum înduioşător) de cutremurare.
În aceste condiţii, scriitorului est-european – antiproustian prin forţa împrejurărilor – nu-i mai rămâne, dacă vrea să spună lucrurilor pe nume, decât să vestească lumii sale şi să deplângă „imposibila întoarcere“… Timpul pierdut nu va mai fi recuperat, dar va putea fi, în schimb, mereu înscenat. Nu întâmplător, în romanul Gabrielei Adameşteanu, ca, de altfel, şi în Gluma, personajele care se adaptează la situaţie, făcând cu uşurinţă trecerea de la
„lumea veche“ la „lumea nouă“ a regimului totalitar, sunt cele cu recunoscută vocaţie actoricească: Niki, respectiv Pavel Zemánek…
Anca Haţiegan, „Dimineaţa şi scenele timpului“, Vatra, nr. 4-5-6, 2005
Gabriela Adameşteanu, publicată acum pentru prima oară în Franţa, este o descoperire fericită. . Dimineaţă pierdută este un simbol dureros al unei Românii sacrificate timp de un secol pe altarul a două războaie şi al comunismului. Deşi aceste spectre sinistre o obsedează pe autoare, ea declanşează sarabanda unei scriituri pitoreşti, îndrăcită, în stilul oral al lui Céline, reinventând vorbirea populară şi lirismul străzii într-o ţară unde limba de lemn era coşciugul imaginaţiei. Vica, eroina Gabrielei Adameşteanu, este un om liber, pentru că trăncăneşte ca personajul lui Céline, Bardamu.. La peste 70 de ani, această făptură care a muncit din greu, istovindu-se în casele altora, a asistat la toate cataclismele unei epoci pline de trădări, ştie totul despre oameni şi povesteşte, povesteşte, povesteşte..
Ajunge la adolescenţă când şi-a pierdut mama şi a trebuit să îşi crească o ciurdă de fraţi. Apoi au venit războaiele şi nesfârşita iarnă a dictaturii. Vica, biată Cenuşăreasă rătăcită în Ţara Sovietelor, a trebuit să supravieţuiască, cu picioarele legate de ghiuleaua mizeriei. Dar această neobosită cârtitoare cu limba ascuţită ştie să îi asculte şi pe alţii şi datorită acestui lucru avem 420
parte de portrete magnifice: Sophie Mironescu Ioaniu, jefuită de comunişti, care se chirceşte încet-încet în apartamentul ei din Bucureşti, fiica ei, Ivona, o ciudată care cutreieră străzile oraşului, ginerele ei Niki, care tot timpul aleargă după curve, sora ei, Margot, tracasată de Securitate.. De la un personaj la altul, de la primul război mondial la perioada stalinistă, de la un câmp de luptă la închisorile unde putrezesc prizonierii politici, Istoria în manta roşie şi neagră defilează în această „dimineaţă“ pe totdeauna pierdută. Romanciera nu este mai tandră nici cu ceea ce ea numeşte cu cruzime „tarele“ naţionale.
Dimineaţă pierdută este înfierbântată de suflul magistral al unei proze incendiare.
André Clavel, „Adameşteanu, romanciera care citeşte în suflete“, Lire, noiembrie 2005
În viaţă sunt cei care au noroc (adică supravieţuiesc) şi cei care nu.
Chiar profesată de bătrâna doamnă Vica Delcă, una dintre vocile cele mai sonore şi mai convingătoare din romanul Gabrielei Adameşteanu, această
opinie nu este exactă. Pentru că nimeni nu se poate flata că a avut „noroc“ în lumea acestei romanciere, considerată drept una dintre cele mai talentate din ţara ei. Faptul că rămân în viaţă îi expune şi pe supravieţuitori să se înşele pe ei înşişi şi să fie înşelaţi de alţii, să îşi târâie vieţile în minciună şi iluzie.
Gabriela Adameşteanu se distinge atât prin calitatea scriiturii, cât şi prin melancolia privirii care mătură, nu fără o anume cruzime, aproape un secol de istorie românească. Construit în cascadă, pornind de la personajul inaugural al doamnei Vica Delcă, o femeie simplă, romanul înlănţuie vocile care se îngână şi îşi răspund, amestecând vioi, dar perfect structurat epocile.
De la primul război mondial până la sfârşitul secolului XX, mai multe decenii defilează prin intermediul povestirii personajelor, toate locuitori ai Bucureştiului. Săraci şi înstăriţi, energici şi nevolnici, oneşti şi mai puţin oneşti, toţi îmbarcaţi contra voinţei lor pe acest uriaş vapor haotic denumit Istoria – în special cea a unei ţări supuse atâtor tribulaţii cum este România.
Războaie, farse, penurii, privaţiuni, căluşul politic, iată câteva calamităţi care răzbat din aceste traiectorii reunite prin forţa unei proze care ştie să
utilizeze mai multe registre diferite, în funcţie de personajele cărora le dă
cuvântul.
Brutalizaţi de circumstanţe, aşa cum sunt, indivizii descrişi de Gabriela Adameşteanu nu sunt totuşi prezentaţi ca inocenţi. Nu le vin cumva o parte 421
din nenorocirile care îi copleşesc şi din incredibila lor capacitate de orbire?
Nu cumva minciunile venite de sus i-au lipsit de o capacitate de judecată? În orice caz, scriitoarea se delectează să le descrie erorile de apreciere, mai ales privind sentimentele celuilalt. Orbirea lor în privinţa felului cum merge lumea este deseori la fel de mare (cu câteva excepţii) ca şi cea pe care o dovedesc în privinţa emoţiilor proprii şi chiar a manifestărilor corporale.
Citind Dimineaţă pierdută îţi spui că rareori întâlneşti un scriitor care să
dovedească, cu atâta strălucire, atât de puţină compasiune faţă de personajele sale – concetăţenii săi.
Raphaelle Rérolle, „Tristeţea şi cruzimea Gabrielei Adameşteanu. Nimeni nu este nevinovat“, Le Monde, 18 noiembrie 2005
Vica a văzut destule la viaţa ei, are 70 de ani şi viaţa nu i-a făcut multe daruri în afara vitalităţii şi a bunei dispoziţii, ceea ce nu înseamnă că nu începe, destul de des, să bombăne; dar asta nu durează prea mult. Ea îşi lasă
din când în când soţul obez în faţa televizorului ca să se ducă de dimineaţă
în vizită, mai dă o mână de ajutor cumnatei, mai vede ce mai face nepotul, mai pune în gură câte ceva şi mai ales încearcă să recupereze mica pensie lunară de la Ivona. Dacă Ivona nu este acasă, dimineaţa va fi pierdută. Dar chiar pierdută? Câtuşi de puţin. Cu ocazia acestor vizite, a acestor întâlniri, intrăm şi noi în monologul interior al Vicăi, într-o memorie care a traversat toate marile răsturnări ale ţării, de la primul război mondial. O enormă
bucată din istoria secolului XX, văzută prin ochii unei femei simple, care a muncit pe brânci şi, când îşi găsise şi ea un locşor sub soare, istoria a aruncat-o de unde plecase, după un alt război şi o altă schimbare de regim politic.. Vica ştie însă să observe şi are o memorie corectă, dar procesul rememorării nu rămâne doar la ea. Toate personajele cu care îşi încrucişează drumul în această dimineaţă sunt prinse de febra amintirilor şi a povestirii. Monologul batjocoritor sau ursuz al Vicăi trezeşte ecouri şi această polifonie a naratorilor care se succedă multiplică ecourile, epocile, punctele de vedere. Ne vedem transportaţi şi în ajunul intrării în război a României, într-un salon mic burghez unde consideraţiile pe tema convenienţelor se amestecă cu speculaţiile politice. Unde se va plasa România, veşnic dependentă de alianţele între puterile europene: de partea Aliaţilor sau a Puterilor Centrale?
O foarte fină dispunere a actorilor lasă loc unui joc de oglinzi în care simetria se multiplică, refractată în percepţii, vise, monologurile interioare 422
ale unor personaje cu viziuni divergente sau aflate în conflict deschis unele cu altele, începând prin conflictul dintre femei şi bărbaţi. Seducţie, dispreţ, căutare a iubirii, milă, resentiment sau ambiţie dansează în acest cadril al după-amiezii senine când războiul nu a început încă să calce în picioare destinul celor mai slabi şi să pună în lumină răul, dar uneori şi binele din caracterul personajelor. Un mic funcţionar va deveni un actor politic important, dar va alege tabăra celor ce vor pierde războiul, Vica, adolescentă, se va trezi orfană etc. Cu o perfectă stăpânire a naraţiunii, autoarea va încredinţa povestea anilor de război unui singur personaj (Profesorul Mironescu) al cărui punct de vedere, raţional şi moderat, va fi contrazis, retuşat de amintirile ulterioare ale celorlalţi actori, dându-i cititorului senzaţia unei călătorii de la unul la altul. Iluzia realităţii se întăreşte pe măsură ce povestirile se completează una pe alta, dar şi senzaţia unei dizolvări a realităţii, care rămâne mereu contradictorie şi greu de sesizat. Un mod de a povesti care ţine de anchetă, de tribunal, unde actori şi martori se perindă şi unde adevărul despre un om, despre o epocă
încearcă să iasă la suprafaţă. O modalitate potrivită pentru portretul acestei societăţi complexe în care urcă în acelaşi timp straturile trecutului otoman, austro-ungar, regalist, sovietic.
Totul trece printr-o muncă de restituire foarte fină a vocabularului fiecărei epoci, al fiecărei clase sociale, al fiecărei familii, al fiecărui personaj.
De la turnura profesorală, plină de cultură franceză, a vorbirii Profesorului Mironescu se ajunge până la stilul popular, mustos al zeflemisitoarei Vica –
oameni atât de diferiţi, pe care îi reuneşte istoria. Iar echilibrul şi unitatea acestei cărţi stau în aceste opoziţii, prezentate fără niciun exces. Şi în această
cumătră de neuitat care a trecut prin toate şi care, când este pe picior de plecare din această viaţă, în final, îi spune nepotului: „Să vorbim ce trebuie.
Să vorbim de ale noastre“. Nu s-ar putea spune ceva mai exact despre acest roman, despre roman în general.
Alain Nicolas, „Matinée perdue“, L’Humanité, 24 noiembrie 2005
Mai multe naraţiuni se încrucişează printr-un subtil joc de monologuri interioare. Romanul se deschide în epoca noastră, dar suntem repede aruncaţi în ajunul angajării României în primul război mondial. După tabloul unei ţări sărăcite şi devastate de un regim politic autoritar, ne regăsim întrun context de agitaţii politice şi de reflecţii asupra defectelor naţionale.
423
Caracterul polifonic al romanului pune în valoare urzeala romanescă. Nu numai Vica, personajul principal, dar şi celelalte îşi au momentul lor de monolog interior. Cititorul trece cu entuziasm de la un punct de vedere la altul, de la o epocă la alta, şi poate recompune o vastă lume caleidoscopică.
