— . .o pătură.. au cerut ei, atunci.
L-au coborât doi dintre ei din pat, în vreme ce eu, cu ceilalţi câţi mai eram, ţineam pătura atent de cele patru colţuri. O pătură obişnuită, mirosind bineînţeles a gaz şi a cărbuni şi a lături.. De pe pat l-au coborât cu cearşaful.
Le-a fost destul de greu să-l ridice şi să-l târâie, cu cearşaful verde cu tot. Aşa l-au pus în pătura pe care o ţineam noi de cele patru colţuri, şi pe urmă au tras, uşor, de sub el, cearşaful. Ţineam de pătură la fel ca atunci când mă
aruncau pe mine în sus, ei doi, mătuşa Vica şi unchiul Delcă. Mă aruncau cu pătura în sus şi strigau:
390
Hai la groapa cu furnici
Ba-i aici, ba nu-i aici. .
Altfel, de ce să ţii o pătură de cele patru colţuri şi să vâri un om în ea? Şi cum să-l pui înăuntru, cu asemenea gesturi fireşti – când pleoapele lui deja s-au lipit, moi, aproape lunecoase, la fel şi buzele s-au lipit. .
— Numa să ţie covertura, zice unul.
Nu numai lui, la toţi le este teamă că n-o să ţină sub trupul uriaş şi greu pe care îl târâie în cearşaf până la muchia patului şi pe urmă îi dau drumul jos, în cuvertură. Şi ceva ciudat s-a ghemuit în răsuflarea mea, n-am lacrimi în ochi, mă uit pe furiş la Vica – plânge, nu plânge? Trupul uriaş s-a frânt în cuvertură, s-a frânt, moale, impresia că moartea l-ar fi înţepenit e o impresie falsă, toate impresiile sunt false, şi în dosul a orice văd (cred că văd) cu ochii mei, lumea e cu totul alta.
Mai simplă, mai firească, desigur. .
Numai eu nu reuşesc să mă obişnuiesc cu firescul ei, numai pe mine, dintre toţi de aici, mă îngrozeşte firescul.. Cât de firesc atârnă grămădit, moale, strâmb, gâtul unchiului Delcă în pătura pe care oamenii o duc, cocoşaţi sub greutatea lui. Trec cu grijă prin sală, să nu se lovească de niciuna din uşile larg deschise, ducând corpul acela muiat, ghemuit în cuvertura care, în ciuda temerilor, ţine.
Ruşinos ghemuit (suflă în mine o voce străină), ultimă umilire.. Mai simte el această umilire, că e lipsit de demna înţepeneală a morţii, de acea înfiorătoare înţepeneală demnă?
Şi aşa îl duc prin curtea pietruită cu cărămizi bătrâne, printre care se strecoară tulpinile viclene şi alburii ale florilor de piatră. Jos, peste cărămizile tocite ale curţii, peste florile mov-galben-roz, este sicriul lucios, în care-l întind. La fel ca şi cu cearşaful, acum trag de sub el cuvertura. Capul i se bălăngăne, rămâne strâmb, i-l aşază decent în sicriul împrumutat, urcă
sicriul pe umeri şi-l duc spre camionul drapat, al cărui motor hârâie de mult în poartă.
— Eeei, cum? Io? Dacă-l cunosc io – pe el?.. Auzi! Spune şi tu! Spune de când ne cunoaştem noi! De când ne cunoaştem noi şi ne iubim! Păi cine-i făcea lui baie în albioară?! Seara trăgeam mai devreme oblonu, puneam 391
albioara în sală, şi dă-i, şi întoarce-l, p-o parte, p-alta, ce mai orăcăia! De când ne ştim noi, să fii dumneata sănătos! Şi io, şi dumneata, şi toată lumea!
Să nu mai fie nimenea bolnav, să nu mai intre nimenea în spital! Aşa.. că te găsişi tu.. altă grijă. . Şi ce dacă bombăn? Nu m-aude el, n-are cum, a trecut tocma la patul din colţ.. Nu-i el ăla. . nu.. Doctorul ăl mare nu-i ăsta! Ăl mare vine cu târla după el, bărbaţi, muieri, el merge-nainte, el e generalu! Ş-ăştia, tot ni-ni-ni pe lângă el, care de care să-l linguşească.. Şi nu vine în toate zilele, vine când îi năzare.. Da ăsta d-adineaori, nebunu ăsta, toată ziua e pe capu meu!.. De ăsta nu mai scap! Poate şi unde s-a învăţat la bani.. Ce mă
sâsâi? Las’ că nu vorbesc tare, eşti tu speriat! Şi p-ormă, ce-am zis? Am zis că
vine toată ziua – ce-i rău în ce-am zis? Vine toată ziua şi, ce mai faceţi?, cum apare. Ce mai faceţi, ce mai ziceţi, cum vă mai simţiţi? Ăsta, ca doctoru meu de la Spiţerie: sunteţi clienta mea număru unu! Da la cap crez că-i cam..
Lasă, nu mai tot sări! Cine crezi că se uită la noi? N-are nimeni vreme de noi, toţi îşi vede de-ai lor, n-auzi ce hărmălaie? Aşa e-n zi de vizită! Înc-am stat mai întâi la uşă, să-i ies înainte la ăl care vine, nu mă gândeam c-o să fii tu, ştiam că ai treabă, ştiam că eşti ocupat. Da ăilanţi, zic, o veni v-unu.. Tot stau, stau, tot vine lume, la ăla, la ălălantu. La mine – nimeni. . Ce să mai stau aci ca un par? Dacă văzui aşa, ieşii afară..
— De ce să ieşi? Ţi-am spus să fii atentă! Pavilioanele astea seamănă unul cu altul şi poţi să te rătăceşti. .
— Mi-a trecut mie pân cap că po’ să mă rătăcesc.. Că aleile-astea o ia-n toate părţile, drace, zic. Dacă n-oi mai găsi p-ormă drumu? Numa la chioşc aş
fi mers să-mi iau o prăjitură, că pân-acolo ştiu – ştiu şi să mă duc, şi să viu înapoi. . Da când ieşisem, nu-mi luasem banii la mine, la ce să-i fi luat? Io zisesem că ies înainte la ăl care vine! Da de venit nu venea nimeni. Numa că
tot a fost mai bine-aşa, că prăjituri mi-ai adus! Da să nu mai strici banii, că
nici tu n-ai, lasă, că n-ai nici tu.. Şi io, din ce mi-ai lăsat data trecută, poate să
fi cheltuit v-o doi lei cinzeci, păi la ce, c-aici ai de toate! Nu fac io mofturi, bună-rea, ei ştie cum dă mâncarea! Da io-mi moi pâine-n sos şi.. E câtă vrei pâine, dacă nu-ţi ajunge, te lasă să mai iei! Pâine, dacă mai ceri, pâine-ţi dă..
Încă o dată mi-a mai dat şi ciorbă! Da bine că n-avusei banii la mine, îi stricam degeaba! Că tu tot mi-aduseşi prăjituri.. Că dac-am văzut că n-am bani, mi-am luat şi gându să mai merg la chioşc, mai venea şi lume puhoi, să
nu mă rătăcesc p-aci, Doamne fereşte, zic. Venea grămadă de lume, să fi văzut ce de lume venea! La unu venea şi câte patru, cinci, venea, de nu se 392
mai termina. . Venea la toţi, la mine – nimeni. . P-ormă, m-a luat şi grija: dacă
ăl d-o veni intră p-altă parte? Ăl d-o veni la mine! Dacă intră p-altă parte, în curte, p-ormă intră în salon p-altă uşă şi nu dă de mine? Păi nu vezi câte uşi mai e, câte uşi, câte alei, câtă lume.. Intră-n salon, şi ce face dacă nu dă de mine? Ce face? Pleacă! Şi-atunci, rămâne c-a bătut degeaba drumu! Cum cine, cum nu înţelegi? Ăl de venea, ţi-am zis! Nu ştiam c-o să fii tu ăla, nu ştiam c-o să vii tu, da mă gândeam: nu se poate să nu vie niciunu! Aşa că
treci la coteţ, madam Delcă, zic, treci la coteţ, ha-ha.. Mă duc io, pâş-pâş, la locul meu, m-aşed pe pat, şi şed, şi şed. . Toţi cu-ai lor, unii nici nu-ncăpea, nici n-avea un-să mai şază, sta şi pe pat, şi-n picioare. Toţi cu ai lor, numai io
– singură-cuc.. Stam, stam, şi nu mai puteam de grijă.. Ce-o fi cu mă-ta, mă
gândeam, de nu vine.. De stau io aşa, singură-cuc. Ce-o fi cu Niculaie, cu măciucile lui – ce-o fi, de nu vine nimeni? Când, odată, nu ştiu cum mă uit la uşă şi te văz c-apari! Şi doctoru ăsta, Nebunu, hop şi el, să intre-n vorbă! Că-l cunoşti pe dumnealui? face. Că de când, că nu ştiu ce.. Bine că-şi luă
tălpăşiţa, să putem vorbi şi noi de-ale noastre! Să vorbim ce trebuie! Să-mi mai zici ce-i pe la voi, mă-ta tot aşa? Păi de când o ştiu tot îi zic să nu mai umble-aşa dezbrăcată! Da ce să te-nţelegi cu catâru? Las-că-i trece! Da când îi dai bulinele, stai şi tu lângă ea, că ştiu io ce nărav are: cum te vede că-ntorci capu, ascunde bulinu sub pernă, şi p-ormă, se scapă de el! Şi tu? Cu serviciu? Las’ că n-o să te dea ei pe tine-afară! Cum, de ce nu? Păi aşa băiat deştept, unde mai prinde ei? Haidi, lasă! Ce dacă zic, ce? Te mănânc? Zi mai bine ce e, zi ce mai face ăilanţi... Nu i-ai văzut, nu i-ai văzut, dar de vorbit tot aţi mai.. Niculaie? Măciuca de fie-sa? Ziceai că se desparte şi-aia? Nu? Nici vorbă? Mai face un copil? Da mie-atunci cin’ mi-a zis? Nu tu? Atunci cin-să-mi fi zis? Niculaie? Da când?.. Că pe Niculaie, uite, s-a făcut anu de când nu l-am mai văzut la faţă!. . Dacă-ţi spui! Las’ că nu le-ncurc io! Păi de când s-a prăpădit bietu unchi-tu cât e? Numa opt luni, zici? Numa opt luni.. ca să
vezi.. Eee, las’ că-i bine, las’ că-i mai bine aici. Acasă stam, stam, şi dacă nu-nghiţeam nimic, odată m-apuca.. Şi de făcut ce po’ să faci? Da să mai fi fost şi el pân casă, să mai zică o vorbă, să mai.. Mai te legi tu de pastilele mele!. .
Mai dădea mă-ta cu clanţa că să nu le mai iau! Păi fără ele ce m-aş fi făcut!?
Că-ţi vine-aşa, te-apuc-aşa, şi nici n-ai ce să faci. Că n-ai nicio putere.. Că nu poţi, ditamai omu, să te-aşezi şi să urli, ca lupu.. Şi-asta zic, să nu fi fost pastilele mele, crez că plezneam.. Da aşa, luam bulinu, luam unu, luam două, luam câte trebe, şi p-ormă, stam liniştită. . P-ormă, habar n-aveam.. Că aşa 393
mi se făcea dor de el, să mai fie şi el pân casă, să mai zică ce-o zice, să mă
bodogăne, să zic şi io.. Ce n-aş fi dat să mai fie şi el pân casă.. Da ce să faci?
