Din acest monolog presărat cu vulgarităţi iuţi şi propoziţii de bun-simţ, normale la un om care a văzut şi a păţit multe în viaţă, iese un personaj original în proza românească. Vica nu-i tradiţionala mahalagioaică (aceea descrisă de literatură), bună de gură şi de o moralitate îndoielnică. Nu-i nici o fiinţă patriarhală, speriată de complicaţiile lumii moderne, nedespărţită
încă de codul vieţii ţărăneşti, cum tot literatura ne arată. Orfană de mamă, Vica şi-a crescut fraţii, a învăţat meseria pe apucate (croitoria) şi, când i-a venit sorocul, s-a măritat cu un om de seama ei, ucenic într-o prăvălie,
„lighioana“ de 120 de kilograme de acum. Ucenicul a strâns bani şi a deschis o cârciumă într-un cartier bucureştean, Vica a devenit negustoreasă şi a preluat cu autoritate cârma micii ambarcaţiuni. Găteşte, spală, serveşte clienţii, are mâna strânsă, nu risipeşte în niciun fel bunurile sale. Până aici suntem încă în perimetrul moral al vechii proze. Cariera şi morala aspră a unei comersante de periferie bucureşteană. Când pierde prăvălia, în circumstanţele postbelice, Vica se reîntoarce la croitorie. Merge la
„madamele“ ei, coase, preface, ajustează, cârpeşte, stă de vorbă decenii în şir 411
cu Doamna Ioaniu, intră în istoria secretă a familiei şi devine, inevitabil, cronicarul şi martorul ei. Trăieşte acum, dimpreună cu bărbatul, dintr-o pensie de 650 de lei şi, din când în când, pleacă însoţită totdeauna de
„ţoaşca“ ei de piele să-şi viziteze cumnata şi pe fiica Doamnei Ioaniu..
De aici începe propriu-zis acţiunea romanului. Acţiune, în sensul prozei tradiţionale, nu există însă în Dimineaţă pierdută. Nu-i un conflict strâns, gradat, determinabil. E doar o mişcare epică difuză, întinsă pe aproape un secol. Un roman al vârstelor, al trecerii timpului, zice Valeriu Cristea. Un roman al istoriei mari şi mici văzute, cum am precizat deja, din două direcţii.
Vica are şcoala vieţii şi cultura/incultura lumii de mahala. Are, mai ales, o filozofie elementară de viaţă exprimată într-un limbaj sincopat, cu vorbe buruienoase şi dezacorduri barbare între ele. Ştie şi pricepe multe şi nu-i lipsită de inteligenţă. . Are orgolii de bucureşteancă get-beget şi priveşte cu ochi răi penetraţia provincialilor: . .îmbătrânind în sărăcie, adună (tot), o pândeşte ore în şir pe Yvonne ca să capete cei 50 de lei şi, cum aceasta întârzie să-i dea, o toacă mărunt.. Când, în fine, este servită cu o cafea şi primeşte mica sumă de bani, revine la gânduri mai bune. . Trecând prin cartier, observă schimbările şi judecă pe „boierii noi“ care au intrat în casele vechi. Ea dă o variantă a istoriei Sophiei şi a lungii ei agonii. Nu poate suferi pe „pramatia de Niki“, bărbatul Ivonei, o vorbeşte de rău pe bârfitoarea madame Cristide, nu acceptă, în fine, slăbiciunea morală a Vulpii, dar are şi momente când devine înţelegătoare şi miloasă. Există o anumită
complexitate umană în această mahalagioaică (în sens social) şi prozatoarea face bine că n-o ridiculizează. O replică dată lui I.L. Caragiale? O
demonstraţie că în fiinţele buimăcite de cuvinte există, totuşi, un suflet?
Faptele ar putea fi judecate şi din această direcţie. Cert e că Vica este, în primul rând, o creaţie a limbajului ei. Acest amănunt mai degrabă o apropie decât o desparte de tipologia din Momente şi Schiţe. Dar limbajul necultivat al doamnei Delcă nu este alcătuit din forme goale şi fiinţa ei nu se lasă
narcotizată de cuvinte. La acest punct, personajul Gabrielei Adameşteanu se distanţează, cu adevărat, de viziunea lui I.L. Caragiale. Vica nu-i un produs al formelor fără fond. Este un produs al unei istorii complicate, de multe ori tragice, şi în comportamentul ei aspru Vica are o morală şi o viaţă interioară.
A muncit dur şi crede că femeii „nemuncite“ îi intră gărgăunii în cap. Este virtuoasă şi are ideea că femeia, indiferent de ce face bărbatul, trebuie să
ţină la rostul ei şi să nu-şi piardă minţile.. De Sophie, fixată de boală într-un 412
fotoliu, îşi aminteşte cu milă şi bunătate, pe aceeaşi Sophie, care, mai tânără, răspunde înţepată la telefon, o repede cu o propoziţie greu de transcris..
Reveriile Ivonei şi documentele de familie dau o altă imagine a societăţii româneşti şi impun un număr de tipuri interesante.. Ne aflăm, aşadar, în 1914, în salonul profesorului umanist Ştefan Mironescu. Se discută despre evenimentele care se precipită, despre viaţa politică şi intelectuală, mai târziu, când războiul începe, tema acaparează discuţiile. Asta într-un plan; în celălalt, intim, personajele au gândurile, neliniştile lor. Romanul este, în fapt, o suită de confesiuni într-o naraţiune de tip auctorial. Din ele se poate deduce o dramă mai profundă, aceea a delicatului Mironescu. Jurnalul vine s-o confirme. Sophie iubeşte pe junele carierist Titi Ialomiţeanu, care, la rândul lui, încurajează pe foarte tânăra Margot.. O intrigă bine notată în roman: rivalitatea dintre cele două surori, frivolitatea curtezanului, melancolia, suferinţa profesorului conştient de „impuritatea afecţiunii“ sale.
Portretele se reţin. Titi, discipolul (în fapt, falsul discipol), roşeşte mereu şi aplică o strategie complicată pentru a se păzi de suspiciunea soţului şi de vigilenţa celor două surori.. Vrea să facă repede carieră şi are toate datele unui abil escroc sentimental. El nu vrea să piardă nici buna părere a profesorului, nu se dă în lături nici să profite de bunurile tinerei şi disponibilei Sophie. Profesorul Mironescu este, tipologic vorbind, cu mult mai complex şi rămâne personajul memorabil al romanului istoric din Dimineaţă pierdută. Un fel de Alioşa Karamazov (numele personajului este citat în text), plin de o duioşie mândră pentru fiica sa, Yvonne, şi de o afecţiune contrariată pentru tânăra lui soţie, probabil necredincioasă. Este un spirit lucid şi un om de carte profund, dublat de un suflet bun, neîmpăcat cu inerţia şi impuritatea lumii în care trăieşte. Un destin ce vine, parcă, din proza cehoviană. . Detestă exagerarea pătimaşă, detestă zeflemeaua, aplecarea spre deriziune şi, din jurnal, se vede că are momente de deznădejde. Jurnalul, datat 22 august – 23 septembrie 1916, este un foarte bun document psihologic. Un jurnal închipuit, atribuit unui individ pentru a-i face mai bine cronologia interiorităţii. Profesorul Mironescu are o fire înceată, utopică şi laborioasă, suferă pentru că suferă de gelozie, e umilit de durerea lui, boala suspectă a soţiei (boala trădării?) îi dă o stare de greaţă şi de slăbiciune. . O crede culpabilă şi o urăşte cu un dezgust care-l face să
sufere.. Şi, totuşi, „dacă este nevinovată?“, se întreabă delicatul profesor. De aici dilema lui.. Remarcabil este sugerat în roman sentimentul paternităţii.
413
Scena în care Sophie, agasată de micuţa Yvonne, vrea s-o scoată din salon este excelent scrisă. Copilul se refugiază în braţele tatălui şi, înfrăţiţi într-o duioşie mândră, tatăl şi fiica se apără de un duşman puternic: legătura culpabilă dintre Sophie şi discipolul Titi Ialomiţeanu.. Când revenim în romanul prezentului (dialogul Vica-Ivona), vedem că afecţiunea fiicei n-a dispărut. Este însuşirea care individualizează şi, într-un fel, salvează această
femeie care candidează mereu la nefericire. Este căsătorită cu Niki, fiul unui negustoraş din Obor, fire alunecoasă. El fuge periodic la Matracuca şi Ivona îl iartă („bietul Niki“), justificând totul prin nenorocul social al bărbatului.
Vica, mai intransigentă, zice mereu despre el aceeaşi propoziţie rea. . Sunt şi alte destine (generalul Ioaniu, Margot, Geblescu şi, în primul rând, „biata madam Ioaniu“) care se reţin în această proză complexă şi profundă despre viaţa şi tragediile unei clase sociale.
Dimineaţă pierdută reprezintă şi o performanţă de limbaj. Oralitatea frustă, savuroasă, vulgară a Vicăi Delcă se confruntă cu limba devitalizată, fără culoare, parcă speriată, evazivă a Ivonei. Două mentalităţi, două
caractere, în fine, două destine prinse de o unică istorie violentă. Gabriela Adameşteanu ştie să le pună bine în pagină.
Prin Dimineaţă pierdută şi alte fragmente epice Gabriela Adameşteanu a reuşit să schimbe ceva în cam înţepenita tipologie a feminităţii din proza românească. Este unul dintre creatorii cei mai importanţi din generaţia sa şi este pe cale de a impune un stil de a nara. Dovadă că începe să fie imitată.
Eugen Simion, „Gabriela Adameşteanu“, în Scriitori români de azi, vol. IV, Editura Cartea Românească, 1989, pp. 453-465
…În ciuda elogiilor aduse, Dimineaţă pierdută se numără, în aprecierea foarte justă a Sandei Cordoş, printre „cărţile care s-au trezit la viaţă“ după
1989, „dar n-au intrat, încă, pe măsura importanţei lor actuale într-un circuit al valorilor literare“…
Or, departe de a-şi considera (capod)opera „închisă“, încheiată, cum era de aşteptat după demonstraţia de virtuozitate artistică – absolut excepţională – reprezentată de Dimineaţă pierdută încă de la prima variantă, scriitoarea a simţit nevoia să-şi revadă ulterior romanul cu ocazia fiecărei (noi) reeditări. . Glosând pe marginea acestor intervenţii succesive într-un incitant articol din revista Cultura (nr. 18/ 2004), Adrian Răspopa se vede obligat să constate că „o cronică a ediţiilor dedicată scriitoarei în discuţie…
se transformă, invariabil, într-o teorie a proteismului, a textului în perpetuă
414
metamorfoză, cu rădăcini într-o conştiinţă dictatorială a desăvârşirii“.
Semnatarul articolului.. este tentat să vadă în „elanul transformist al romanului“ – neconsumat, se pare, nici până în prezent – efectul care compensează „cunoscuta greutate în scris a autoarei“, răsfrântă într-un „soi de multiplicare prin variaţie a originarului. Variaţiuni pe aceeaşi temă, dar nu ca formă de improvizaţie, de jazz literar, ci ca insistenţă a perfecţionistului“. Rădăcinile continuei metamorfoze a textului sunt însă, în cazul Gabrielei Adameşteanu, mult mai ample. Obsesia rescrierii trebuie pusă şi în legătură cu o foarte pregnantă conştiinţă livrescă: la o privire mai atentă, cititorul va descoperi că în structura oarecum de tip palimpsest a Dimineţii pierdute o seamă de situaţii, teme, motive, gesturi, cuvinte ale personajelor etc. sunt replici cu caracter intertextual, mai mult sau mai puţin (i)reverenţioase… la marile naraţiuni ale omenirii, de la vechea tragedie greacă la Biblie şi la Faust, sau la În căutarea timpului pierdut, ori la opere din patrimoniul literar românesc..
Astfel, femeile din romanul Gabrielei Adameşteanu alcătuiesc… o entitate plurivocă ce emite judecăţi cu privire la comportamentul oamenilor asemenea Corului antic. Vocaţia masculină, în schimb, nu e atât a bârfei dezinteresate, cât a turnătoriei, practicată cu voluptate de triada Titi Ialomiţeanu – Alexandru Geblescu – Niki Scarlat. Excepţie notabilă face Ştefan Mironescu, personaj cu un destin conturat în umbra modelului christic, cu valenţe de erou tragic sau faustic… Potrivit Cătălinei Buzoianu, Vica, „bătrâna mahalagioaică bucureşteană, fostă croitoreasă cu ziua, este un Ulise al străzii“, dar şi un personaj care descinde „din paginile celor doi Caragiale, […] Mitică şi Crai de Curte veche“, sau, alteori, o „Pithye evocatoare“, „o femeie troiană pe ruinele cetăţii“. În opinia aceleiaşi comentatoare, scena întâlnirii dintre Vica şi madam Cristide „în partida de bârfă pe gheaţă reprezintă un alt moment al deriziunii tragicului“, iar „Vica –
jumătate grecoaică, jumătate olteancă – şi madam Cristide sunt corifeele burleşti ale dezastrului“. . Felicitându-se de una singură, cu buze arse şi gura amară, . .pentru faptul de a fi nenăscătoare, Vica reiterează în felul ei sucit impresionanta lamentaţie a Corului antic pe tema nenorocului de a fi văzut lumina zilei. „Nenorocirea“ este cu atât mai mare sub un regim totalitar care se pricepe nemaipomenit de bine să stigmatizeze cu „prezumţia de vinovăţie“ generaţii în şir. Hybris-ul, după cum intuieşte Vica Delcă, se 415
moşteneşte şi se difuzează în comunism prin intermediul „dosarului“, care reprezintă faţa birocratică a destinului potrivnic.
Cu un apetit nesăţios pentru blestem şi înjurătură, combinat cu o prodigioasă poftă de mâncare, „madam“ Delcă are date inclusiv pentru ceea ce ar putea fi în modernitate echivalentul unei Erinii. Sărăcia şi umilinţele zilnice i-au creat o serie de resentimente, explicabile şi pardonabile în contextul dat, pe care doar „ofrandele“ în bucate, deloc pretenţioase, le mai pot ostoi vremelnic. Ele au darul să-i îmblânzească Vicăi furiile răzbunătoare, transformând-o din Erinie în Eumenidă. „Cetatea“ o marginalizează însă în ambele posturi, neacordându-i respectul datorat. În faţa necuviinţei, Vica trebuie să se apere cum poate, cu toate puterile, care nu o mai ajută, de fapt: fosta croitoreasă e o mică divinitate decrepită, oprimată, o Erinie tragi-comică (latura comică, chiar grotescă, îi accentuează
tragismul)... Îi lipsesc tocmai dinţii – simbol al puterii –, adică „uneltele“ de făcut rău sau de intimidat adversarii. În locul lor poartă o proteză care constituie, în ordine simbolică, un simulacru, un substitut găunos al forţei reale: de aici, accesele de panică delirantă ale Vicăi, spre sfârşitul vieţii, legate de presupusul atac nocturn pus la cale de „Moapsa“, vecina sa, cu scopul de a-i fura „maşina de tocat“ – alt „înlocuitor“ pentru dinţi. „Maşina de tocat“ trimite şi la un principiu poietic, de generare a romanului, la modul de „fabricaţie“ a ficţiunii, prin „tocarea“, înfăptuită de comentariu, a evenimentelor. Cătălina Buzoianu notează modul în care memoria capricioasă a Vicăi, dependentă de anumite „detalii de realitate“, face să
învie personajele din trecut, „fie sentimentalizate, fie tocate necruţător de cruzimea flămândă a corifeei“ (s.m.). Prin pierderea dinţilor şi ruperea mâinii drepte, la capătul zilei începute cu ghinion, când cu „dimineaţa pierdută“, Vica Delcă a suferit, în termenii psihanalizei freudiene, o
„castrare“ simbolică. Faptul o apropie, la bătrâneţe, de Ivona (sau Yvonne) Scarlat, fiica Profesorului Mironescu şi a Sophiei, îndepărtând-o de aceasta din urmă, de care o legaseră în trecut certe afinităţi (instinctul de supravieţuitor, plăcerea de a trăi clipa, prevederea şi îndemânarea, pasiunea grădinăritului ş.a.m.d.). Cu Ivona, madam Delcă împărtăşeşte înfrângerile, loviturile sorţii: amândouă au rămas orfane la vârsta de 11 ani, amândouă
