îşi visează noapte de noapte mortul cel mai drag (Vica – fratele, pe Ilie; Ivona – tatăl, care, la rândul său, era chinuit, cât trăia, de imaginea mamei trecute pe lumea cealaltă…), amândouă îşi pierd bărbaţii la scurtă distanţă
416
în timp, toate acestea probabil fiindcă s-au întâlnit sub semnul morţii –
atunci când Sophie s-a decis să tocmească o croitoreasă care să-i coasă
Ivonei rochiţa de doliu, după moartea lui Ştefan Mironescu.
Semănând teribil cu părintele său, Ivona pare a fi victima „complexului Electrei“. În copilărie are un acces de gelozie, văzându-l pe „papa“ acaparat de Sophie, şi îi muşcă acesteia degetul mic. Ajunsă la zenitul vieţii, Ivona retrăieşte episodul respectiv sub forma unui coşmar cu tentă suprarealistă, cu adaosul că acum expectorează degetul „îngurgitat“ odinioară
metamorfozat în chewing- gum. În straniul montaj oniric, foarte atent elaborat de autoare, intră apoi secvenţe ce leagă, prin aluzii, întreaga poveste de ideea de chiuretaj sau de mersul la dentist. Nu doar mama teribilă care este Sophie îi declanşează Ivonei fantasmele legate de
„castrare“, ci şi Niki, soţul infidel. Atunci când face fotografii, observă ea, Niki obişnuieşte să „reteze membrele oamenilor“… Excluse, aşadar, din lumea
„virilă“ a acţiunii, Vicăi şi Ivonei nu le mai rămân decât cuvintele, evocarea, judecarea semenilor şi a împrejurărilor, jelania. Încurajat de Ivona, Niki îşi propune mereu să se apuce de scris, dar nu ajunge niciodată să o facă, prins de agitaţia sterilă a vieţii de zi cu zi. În această privinţă Niki îi seamănă
Sophiei – femeie voluntară, de acţiune, bântuită însă din când în când de nostalgia paginii scrise. Făcând ca de obicei excepţie de la regulă, singur Ştefan Mironescu izbuteşte să ţină jurnal şi să păstreze, totodată, balansul între implicarea autentică, cum ar fi înrolarea sa în armată ca voluntar, şi contemplaţie.
Unic reazem al femeilor la senectute, limbajul ascunde însă o altă
tragedie: vorbele nu reuşesc să comunice „ce trebuie“. Cu toate că ştie cum se cuvine să te porţi şi, mai ales, ce să spui sau nu „în lume“, precum o corifee înţelepţită, Vica se confruntă, după moartea lui Delcă, cu singurătatea absolută, covârşitoare, ce ţine de condiţia ultimă a omului, şi cu imposibilitatea transmiterii adevărului dureros al inimii… Ea probează şi confirmă astfel sfâşietorul adevăr, intuit mult mai devreme de Profesorul Mironescu, cu privire la „prejudecata actului de vorbire“ – adevăr extrem de relevant şi din perspectiva dimensiunii autoreferenţiale a romanului…
Reiterat în spaţiul comunicării viciate, motivul „recunoaşterii“ – topos specific tragediei eline – apare într-o nouă lumină: Mironescu, în calitate de fiu, imploră confirmarea mamei, aflată pe patul de moarte…, dar ceea ce primeşte ca răspuns nu e o recunoaştere concludentă; Gelu, în schimb, cu 417
câteva generaţii mai tânăr, nu mai iniţiază el ceremonialul recunoaşterii – în locul său, confirmarea Vicăi este obţinută de doctorul acesteia, care, pentru că o suspectează de senilitate, îi testează astfel capacităţile mentale, reuşind să-i stârnească iritarea.
Autoarea cultivă, inclusiv la nivel de intertext, „melanjul“ registrelor, atrasă de zonele de interferenţă şi contaminare reciprocă, după principiul vaselor comunicante, dintre tragic şi comic, dintre stilurile cele mai diverse, aparent incompatibile. Există, de pildă, în cuprinsul Dimineţii pierdute, o scurtă relatare care e o transcriere liberă după momentul Tempora de I.L.
Caragiale: Vica, precum Pristanda din Scrisoare pierdută, „ştie ea ce merită
alde Ivona: pup-o în bot şi ia-i banu tot“; într-un loc se evocă nostalgic
„trenul de plăcere la Sinaia“, imortalizat într-un alt binecunoscut „moment“
de către Nenea Iancu; în altă parte, un personaj (Titi Ialomiţeanu), total
„ambarasat“ de unele avansuri feminine, încearcă să contracareze dezlănţuirea farmecelor persoanei de sex slab din faţa lui (Sophie) printr-un discurs – tipic caragialesc – despre politică, traducându-şi angoasele inhibitorii, subiective, într-un limbaj „crizist“ împrumutat din sfera publică
( v. Situaţiunea de I.L. Caragiale)...
Procedeul „punerii în abis“, cu valenţe metaficţionale şi meta sau intertextuale, dublat, în mod paradoxal, de cel al lui „mise en bordure“
(afişarea convenţiei, prin delimitarea spaţiului ficţional), utilizat de către autoare cu o excepţională fineţe şi învestit cu atribute de adevărată „artă
poetică“, funcţionează impecabil în Dimineaţă pierdută la toate nivelele scriiturii, provocând o răsfrângere infinită şi, asociată cu ea, starea de vertij.
Trecerea dintr-un plan temporal al povestirii într-altul este mijlocită de fotografia pe care Vica o găseşte în casa Ivonei. . Pe fotografia în cauză (luată
la 1914) s-a întipărit imaginea clanului Mironescu, într-una din zilele sale aurorale, dinainte de tentativa de adulter a Sophiei, de intrarea României în război (primul război mondial) sau de moartea prematură a profesorului, idolul Ivonei, atins de tuberculoză.. O altă fotografie, surprinsă în mod simbolic între cadrele celei dintâi, îi înfăţişează pe regele Carol I de Hohenzollern şi pe regina Elisabeta. Ambele evocă o epocă prosperă, de înflorire a României, respirând parcă un soi de idealitate adamică. Pe figurile decupate se citeşte importanţa momentului: personajele „pozează“
pentru eternitate, „iar chipurile lor încearcă să-i prindă solemnitatea“ (s.m.).
S-ar putea ca senzaţia de comuniune idilică pe care o degajă să nu fie totuşi 418
decât o ficţiune „inventată“ de aparatul de fotografiat, aşa cum „vagul ceţos“
al unei oglinzi, surprinsă şi ea în cadrul fotografiei dintâi, „creşte“ sau chiar
„ inventează“ impresia „de altitudine şi linişte interioară“ ce răzbate dinspre faţa Sophiei. .
La fel, după principiul cutiilor chinezeşti, sunt organizate o serie de alte scene, precum cea, de maximă importanţă în roman, a seducţiei lui Titi Ialomiţeanu, iniţiată de către Sophie. Această scenă constituie o replică
ironică la episodul biblic al ispitirii lui Adam şi, deci, la momentul căderii în păcat a omenirii. (În scenografia simulării intră grădina de trandafiri a casei Mironescu; din recuzită fac parte rochia de grădinăreasă durdulie, uşor veştejită, a Sophiei împreună cu furtunul de apă, care îndeplineşte, pe lângă
Eva-Sophie, nici mai mult, nici mai puţin decât rolul Şarpelui din poveste…) Sau scena în care Titi, victima amorului capricios şi conjunctural al Sophiei, pătrunzând, cu ezitări, întoarceri şi reveniri, pe poarta casei Mironescu, dă
ochi în ochi cu motanul impasibil al familiei Mironescu – scenă care îi răspunde în oglindă şi, din perspectivă cronologică, o prefigurează pe cea în care Vica îşi face intrarea în gospodăria Ivonei, fiind întâmpinată tot de o pisică, după toate aparenţele identică cu prima. Motanul Piţurcă.. aminteşte de pisica de Cheshire din Peripeţiile Alisei în Ţara minunilor de Lewis Carroll: prezenţa sa ubicuă, şi într-o scriere, şi în cealaltă, este menită să
anuleze convenţiile logicii aristotelice şi să instituie, în schimb, convenţia ambiguă a logicii contradictoriului – a terţului nonexclus – şi a simultaneităţii..
Există şi o „scriere în scriere“ în romanul Gabrielei Adameşteanu – deja pomenitul jurnal al Profesorului Mironescu – şi un cititor-comentator –
autorul jurnalului.. Se găsesc aici câteva observaţii de poetică generală cu totul şi cu totul revelatoare pentru concepţia romanului.. Totul în romanul Gabrielei Adameşteanu este aducere în prezent – înscenare a trecutului, hic et nunc – prin ignorarea legilor perspectivei „realiste“ – trompe l’oeil-ul prin care se creează efectul de verosimilitate („Autorul, necunoscând […] legile perspectivei şi anatomiei“) – şi afişarea noilor convenţii.. Printre ele, reclamate de compoziţia teatralizantă a romanului: monologul interior convertit în monolog exterior şi stilul indirect liber care, „la Gabriela Adameşteanu, […] reprezintă o formă de aparteu“ (I. Negoiţescu, Scriitori contemporani, Dacia, 1994). Personajele se adresează unui „privitor ca la 419
teatru“, faţă de care simt nevoia să se justifice. Spectatorul este întipărit parcă în mintea lor, unde se manifestă ca o supraconştiinţă.
. .Romanul Gabrielei Adameşteanu se dovedeşte a fi o impresionantă
