interioară tipică, de altfel, abulicilor copleşiţi de istorie. Ei sunt cuprinşi de un histrionism interior, sunt narcisişti, doresc să vadă, să se contemple din afară în timp ce acţionează, în baza unei evidente sciziuni a eului, să se informeze pe sine asupra propriilor acte.
406
Iar de aici până la ocultarea acestei distanţe prin asumarea „discursului personal“ (de persoana întâi), prin care eroul ne aduce la cunoştinţă ce face în clipa acestei înştiinţări, nu e decât un singur pas, pe care personajul îl execută elegant, sub privirea vigilentă a unei romanciere de primă mână.
Cristian Moraru, „Distanţa interioară“, Luceafărul, 8 septembrie 1984
Cu Dimineaţă pierdută de Gabriela Adameşteanu, neavând prilejul să
citesc prozele anterioare, mă aflu deodată în faţa unui roman de deplină
maturitate, situând-o pe autoare nu numai printre cei mai mari romancieri contemporani, dar şi printre cei mai buni din întreaga noastră literatură. În faţa unei astfel de revelaţii încerc să drămuiesc epitetele, fără de care aş
risca un comentariu doar în semn de exclamaţie. Să le drămuiesc şi să explic impresia aceasta de stare de excepţie, pe care atât de rar am întâlnit-o.
În primul rând, Dimineaţă pierdută este un roman cu adevărat modern, dar în care tehnicile întrebuinţate – şi îndeosebi alternarea monologului interior cu dialogul – sunt atât de bine stăpânite, ţinute în frâu, justificate, chemate de structura romanului şi de cerinţele personajelor, încât devin invizibile. Sunt remarcabile, dar la limită pot să nici nu fie remarcate. În ciuda perspectivei care se schimbă cu fiecare dintre personajele cărora li se dă cuvântul în deplină libertate, fără cenzura auctorială, caleidoscopul acesta mişcător se adună în final într-o perspectivă atât de unitară, încât Dimineaţă pierdută poate fi citit dintr-o singură respiraţie, ca un roman tradiţional, şi numai după aceea să-ţi dai seama prin ce strategii narative a fost obţinută curgerea, cât de savant fărâmiţat este acest discurs ce ţi s-a părut liniar.
Dimineaţă pierdută este într-adevăr un roman generos cu cititorul: îl implică direct, lăsându-l în principiu să-şi aleagă perspectiva din care-l va citi – după cum o va prefera pe aceea a unui personaj sau a altuia –, dar nu-l derutează nicio clipă, viziunea de ansamblu nefiind în fond relativizată, ci adăugită şi completată de cele ale diferiţilor protagonişti. De la primele pagini, de la primele rânduri, ştii, simţi că povestirea personajelor devine a ta, că nu vei mai ieşi din ea până în final şi că de-abia după o astfel de primă
lectură, mereu participativă, îţi vei oferi luxul de a remarca şi analiza prin ce procedee ţi s-a pregătit o astfel de capcană. Procedeele (termenul e de altminteri neîncăpător), din moment ce nu le simţi, înseamnă că harul –
inexplicabilul har – învăluie totul. Biografia ta de cititor se împleteşte cu biografia unor personaje, mai reale decât cele întâlnite în viaţă. Dintre 407
cititorii Gabrielei Adameşteanu, cine va putea să pretindă de acum înainte că
n-a cunoscut-o personal pe memorabila Madam Delcă, zisă şi Coana Vica, inimitabila mahalagioaică peste care a căzut istoria şi, într-un fel, rolul de martor al unui sfârşit de veac în Bucureşti, sau pe supravieţuitoarea marii burghezii de ieri, Ivona, trăind destrămarea propriei familii până la capăt, sau nu a avut drept părinte ori bunic pe Profesorul Mironescu, punându-şi încă de prin 1916, asupra firii românului şi sorţii României, întrebări mai actuale azi ca oricând?
O a doua caracteristică a Dimineţii pierdute: în ciuda faptului că nu e în niciun fel vorba de un roman politic, veracitatea tuturor detaliilor, cât şi libertatea inimitabilă a tonului fac din el unul dintre romanele cele mai adevărate din câte ne-a fost dat să citim. Prin el (aşa cum autoarea reconstituie atmosfera din preajma şi din primele zile ale războiului din 1916), urmaşii noştri vor putea reconstitui probabil, fără prea mari riscuri de a se înşela, aceste ultime decenii din Bucureştiul sfârşitului nostru de veac.
Într-o foarte inspirată cronică despre Dimineaţă pierdută, Nicolae Manolescu vorbea de un roman al femeilor, substanţa lui stând în clevetirile şi bârfelile lor. . Şi bineînţeles că e aşa. . Dar romanul nu e numai al femeilor şi al bârfelor (de altminteri, de clevetit cu adevărat, un singur personaj cleveteşte, Ortansa Cristide). Vica şi Ivona îşi spun în două registre diferite, corespunzând la două pături sociale deosebite, păsurile de bătrâni, reamintindu-şi – ca orice bătrân –, obsesiv, trecutul. Dimineaţă pierdută
este, poate, în primul rând un roman al bătrâneţii, bătrâneţea personajelor, bătrâneţea timpului, destrămarea, mucegăiala lui.
Şi, dintr-odată, din acest timp ieşit la pensie, din acest timp bolnav, fără
viitor, irumpe, miraculos, un trecut scăldat într-o lumină neaşteptată. Ivona îi arată Coanei Vica o fotografie de familie luată într-o zi de vară prin preajma primului război mondial şi fotografia acaparează romanul, îi transformă sensul. Nimeni nu explică fotografia, ea se explică pe sine, animându-se. Fiecare dintre membrii familiei Mironescu – ca şi unul dintre invitaţi – priveşte aceeaşi grădină cu priviri diferite, după cum diferit va fi comentariul fiecăruia asupra celor petrecute în grădină (un început de infidelitate a soţiei). Drama pluteşte în aer, dar nu izbucneşte, totul se petrece civilizat cu câteva ore înainte de o sindrofie şi cu câteva zile înainte de intrarea României în război. Şi, în ciuda acestor drame suprapuse (cele 408
mici, individuale, şi aceea a unei întregi ţări), pluteşte ca o fericire peste acest salon şi peste această grădină, cu atât mai ciudată cu cât ştim – noi, cititorii de acum – că era menită propriei pierzanii. Celelalte două părţi ale romanului (prima şi ultima) ne vor oferi etapele decăderii acestei familii –
dar nu numai ale acestei familii –, cu lotul ei de deţinuţi sub comunism, de fugiţi peste hotare, de declasaţi, de persecutaţi. Deocamdată suntem însă în 1916 şi, în timp ce Profesorul Mironescu deplânge firea uşuratică a românului sau dramele pe care istoria le tot varsă asupra lui, fericirea ne face parcă semne din toate colţurile salonului, din perdelele grele care opresc soarele dogoritor să intre în casă, din conversaţia şi tăcerile celor prezenţi. Un farmec straniu, ca acela din filmul lui Bergman, Fanny şi Alexander, când naratorul îşi aminteşte Crăciunul copilăriei sale. Dar aici nu copilul, Ivona, este narator, fiecare, rând pe rând, îşi spune aprehensiunile, grijile, spaimele şi numai noi, cititorii, suntem fericiţi pentru ei, deoarece ştim că nu aceasta este adevărata încercare ce-i va aştepta mai târziu, mult mai târziu, şi că, pe plan general, acest prim război, cu toate pierderile sale, va duce spre o Românie întregită şi liberă, iar numai după al doilea va începe marea destrămare.
Dacă Dimineaţă pierdută este un fel de Război şi pace al românilor, singura parte care aduce cu adevărat a ceea ce ar trebui să fie pacea se împleteşte (paradoxal) cu primele zile ale războiului din 1916. Totuşi, încă
de pe atunci, Profesorul Mironescu, ros deja de boală şi de presimţiri – ce vor aştepta de fapt al doilea război pentru a se împlini –, îşi pune asupra firii noastre cea de toate zilele întrebări tulburătoare.. Diagnosticul sau întrebările Profesorului Mironescu mi s-au părut atât de tulburătoare, încât mi-am luat riscul, insistând poate prea mult asupra unei conversaţii de salon din vara lui 1916, să modific sensul cărţii, făcând din ea ceea ce de la început am spus că nu e: un roman politic. Profesorul Mironescu este singurul raisonneur din roman – şi încă unul care-şi cere mereu scuze şi se fereşte de teorii. Dacă părăsim însă acest episod central, dăm de istorie doar atât cât se răsfrânge în cotidianul existenţei fiecăreia dintre aceste bătrânici care, murind, va arunca în uitare o lume fără urmaşi.
Coana Vica, martoră preţioasă deoarece, cu firea ei pragmatică, nu e sensibilă decât la fapte sau la evenimente trăite direct, n-are copii, ci doar un nepot care va interveni episodic pentru a îngădui romanului să se termine. .
Fiul Ivonei a rămas în străinătate: peste această lume planează ameninţarea 409
uitării. Din care a salvat-o, de-a lungul unui roman, mai ales memoria bogată
în detalii a Coanei Vica, cea certată cu gramatica, dar, în ciuda primitivităţii sale, nu şi cu adevărul. Madam Delcă, în felul ei, concurează cu cele mai celebre personaje ale romanului românesc.
Dar de ce titlul? Nu numai pentru că Ivona se teme să-şi piardă o dimineaţă cu Madam Delcă, venită să-şi reclame complementul la biata ei pensie, dar şi din pricina Profesorului Mironescu – iarăşi el – care spune la un moment dat: „.. din atâta pragmatism şi din atâta ironie, nu ţi se pare, dragul meu, că se nasc mult mai greu iluziile naţionale? Sau, dacă totuşi ajung să se nască, nu-i de aşteptat să le pierdem destul de uşor, la cea dintâi încercare grea a istoriei? Abia să se fi limpezit cerul şi, la primul nor, soarele să dispară iar. O frumoasă dimineaţă compromisă… pierdută“. În orice caz, o dimineaţă deloc pierdută va fi aceea în care un cititor va deschide romanul Gabrielei Adameşteanu şi va pleca cu Madam Delcă în vizitele sale bucureştene, neştiind, cu o inocenţă pe care parcă i-o invidiem, unde-l va duce acest periplu al memoriei. Nu ne mai rămâne nouă, care o ştim şi am pierdut astfel plăcerea lecturii inocente, decât să aşteptăm viitoarea carte a Gabrielei Adameşteanu, în persoana căreia literatura noastră şi-a câştigat pe unul dintre cei mai desăvârşiţi scriitori ai ei.
Monica Lovinescu, „ Dimineaţă pierdută sau România pierdută“, Radio „Europa Liberă“, 14
septembrie 1984; reluată în Est-etice. Unde scurte, vol. IV, pp. 121-127
După aceste scrieri pregătitoare, prozatoarea publică un roman excepţional, Dimineaţă pierdută (1983). În afară de ultimele douăzeci de pagini, care se referă la alt moment din viaţa personajului Vica Delcă (unul dintre naratori), romanul înregistrează în 435 de pagini evenimentele petrecute la sfârşitul unei ierni din anii ’70, într-o lungă dimineaţă.
Dimineaţa începe cu călătoria bătrânei Vica, fostă croitoreasă, spre casa Ivonei Scarlat, una dintre clientele de altădată, şi se încheie cu întoarcerea ei la căderea serii.. Acesta este spaţiul fizic. Celălalt, spaţiul ficţional, coboară
la începutul secolului şi, prin unele amănunte, chiar mai departe în timp.
Schemă frecventă în romanul de tip Joyce. O concentrare a cadrului material şi o explozie a memoriei. În Dimineaţă pierdută sunt mai multe planuri temporale (ele au fost determinate şi analizate de Valeriu Cristea într-un substanţial articol din Fereastra criticului, 1987)...
În interiorul acestei scheme sunt folosite mai multe forme epice, cum ar fi monologul interior, jurnalul, multiplicarea perspectivelor epice asupra 410
aceluiaşi eveniment sau personaj. . Prozatoarea instalează un microfon în capul personajelor şi înregistrează, fără alegere, ce trece prin mintea lor. O
suită de discursuri incoerente, întretăiate de alte discursuri mai coerente. ., dialoguri exprimate în chip direct, cu glasul tare, şi dialoguri mute, în
„gând“. . Se configurează pe această cale întortocheată o istorie trăită de cel puţin două generaţii şi un număr de destine (Profesorul Mironescu, Sophie, tanti Margot, frivolul cicisbeu Titi Ialomiţeanu, generalul Ioaniu, Niki, bărbatul neastâmpărat, fugitiv al geloasei şi mediocrei Yvonne, în fine, Vica Delcă şi neamurile ei. .). O lume amestecată, înghiţită de timp şi reînviată, într-o dimineaţă pierdută, în dialogul şi reveriile a două femei apropiate de bătrâneţe, una venită de jos, din prolifica mahala bucureşteană (Vica), şi alta din clasa deposedată de istorie (Yvonne).
Memorabilă ca personaj de roman este Vica Delcă, un produs al oralităţii ei inepuizabile. Pe zeci de pagini ea ţine un interminabil discurs, trece de la una la alta, le judecă pe toate cu vorba ei aspră şi vulgară. Este din loc în loc duioasă, îşi aminteşte de copilăria îndepărtată şi de suferinţele ei, dă
informaţii despre familie, se ceartă în gând cu „lighioana“ (bărbatul rămas acasă, lipit de televizor), o execută, tot în gând, pe Vulpea care întârzie să-i dea cei 50 de lei promişi şi dă propria variantă despre marea istorie (războiul, tragediile din epoca dogmatismului)...
