Titlul masivului roman, recent apărut, semnat de Gabriela Adameşteanu, Dimineaţă pierdută, o dezvăluie pe scriitoare mai mult decât cele 452 de pagini, format mărit, ale volumului. E o certă ironie în această mâhnită
constatare a unui sentiment de irosire, de pagubă, în această apreciere negativă cu privire la un anumit interval de timp cheltuit fără rost: o ironie prin care autorul foarte ascuns, aproape imperceptibil, al unei ample naraţiuni scrise din perspectiva mai multor personaje se semnalează pentru prima şi ultima dată – chiar la suprafaţa textului. O dimineaţă (de fapt e zi, pentru că ultima oră indicată în roman e şase seara) pierdută? Pentru cine?
În întregime nici măcar pentru cele două eroine ale cărţii de la care emană
nemulţumirea exprimată în titlu. Pentru că, pe de o parte, madam Delcă
(Vica), dacă trebuie într-adevăr să aştepte până la lăsarea întunericului cei 50 de lei pentru care venise în vizită (suma reprezentând ceva intermediar între o pomană bisericească şi o minusculă pensie viageră), îi obţine în cele din urmă… alegându-se şi cu alte satisfacţii: află noutăţi, mănâncă bine (la altul, economisind acasă o masă), trăncăneşte în voie. Pentru că, pe de altă
parte, madam Scarlat (Ivona), la care Vica venise în vizită, deşi împiedicată
să iasă în oraş, aşa cum intenţionase, de sosirea bătrânei croitorese a familiei. . îşi trece timpul într-o încordată aşteptare a soţului ei (un veşnic şi deloc inocent întârziat)… şi se împacă totuşi treptat cu situaţia, încercând, pe lângă primele momente fireşti de enervare şi neatenţie şi unele (mai târziu) momente de simpatie şi înţelegere faţă de biata ei vizitatoare ce i-a stricat ziua, vorbeşte (şi ea) mult, îşi aminteşte, se confesează…
Lunga dimineaţă-zi (o zi de sâmbătă) dintr-un început de primăvară„încă
foarte hibernal“ din anii ’77… (primul prezent al acţiunii poate fi fixat între 1974 şi 4 martie 1977, ultimul capitol al cărţii referindu-se la marele cutremur ca la un moment întâmplat) se cască la un moment dat… pentru a înghiţi o uriaşă retrospectivă, compusă de fapt din mai multe şi care ne
„aşază“ confortabil pentru mult timp într-o după-amiază situată
calendaristic după izbucnirea primului război mondial, dar înaintea morţii regelui Carol l (28 sept. /10 oct. 1914)... Ampla retrospectivă compactă
402
acoperă un interval de doi ani, de la, să zicem, 10 octombrie 1914 la 23
septembrie 1916, ultima dată ce apare în Jurnalul Profesorului Mironescu, ţinut cu începere de la 22 august 1916 (o săptămână după intrarea României în război). Din această retrospectivă continuă de peste 200 de pagini despre perioada neutralităţii şi a începutului războiului.. se desprind alte retrospective ce-şi înfig şi mai adânc rădăcinile în trecut, până în prima perioadă interbelică (căsătoria Profesorului Mironescu cu Sofia, moartea părinţilor acesteia într-un accident feroviar, studenţia tânărului Mironescu).
Pe de altă parte, întinsa platformă a prezentului e plină de găuri, de zeci şi zeci de fântâni retrospective de mai mică sau mai mare adâncime. În drum spre casa Ivonei, Vica are amintiri mai vechi şi mai noi (moartea fratelui Ilie, petrecută cu doi ani în urmă faţă de prezentul acţiunii, moartea mamei în primul război mondial, copilăria nefericită a mamei, dată de suflet de grand-maman).
Al doilea prezent – scurt – al naraţiunii cade după cutremurul din 1977, într-un sfârşit de primăvară… Există şi un al treilea prezent, de asemenea scurt, fixat la opt luni după decesul lui Delcă, soţul Vicăi, survenit probabil cu puţin înaintea prezentului 2. Romanul Gabrielei Adameşteanu ajunge aşadar până prin 1980. Casa Profesorului Mironescu, principalul imobil al romanului, în care în prezentul acţiunii are loc lunga discuţie dintre Ivona şi Vica, fusese construită în 1879. Cartea Gabrielei Adameşteanu se referă deci la întâmplări şi evenimente petrecute de-a lungul unui secol. E prin urmare (şi) un roman istoric de mare anvergură, foarte ambiţios, cuprinzând nu mai puţin de o sută de ani de istorie românească. Mai toate evenimentele şi problemele acestei epoci sunt de găsit în romanul Gabrielei Adameşteanu: răscoalele ţărăneşti din anul 1907, războiul balcanic din 1913, primul război mondial, dramaticii ani ai neutralităţii, tragedia refugiului şi ocupaţiei germane, ineditele bombardamente, perioada interbelică, Dictatul de la Viena, al doilea război mondial, lagărele de concentrare, Stalingradul, 23
August 1944, războiul antihitlerist, anii ’50 cu regretabilele lor erori şi abuzuri, perioada reabilitării celor nedrept pedepsiţi. . Evident, istoria este evocată şi interpretată.. nu direct, ca într-un manual de specialitate, ci prin personajele care îl populează, prin conştiinţe şi mentalităţi. Sentimentul istoriei este foarte puternic aici pentru că ea nu e ilustrată de nişte biete fantoşe, ci e trăită, reflectată şi judecată de eroi şi eroine ce ne par oameni vii, mişcându-se şi gândind independent de voinţa creatorului lor. Opiniile 403
politice, sociale, culturale sau cu privire la caracterul nostru naţional ce pot fi întâlnite cu zecile în paginile acestui roman de o înaltă ţinută intelectuală
aparţin sută la sută personajelor, fiind într-o concordanţă uimitoare cu felul lor de a fi şi de a gândi. Autoarea, atotputernică şi anonimă, nu profită de această bogată emisie de opinii pentru a şi le strecura pe ale ei, asa cum se întâmplă adesea cu alte cărţi. . Bahtin ar fi aprobat probabil romanul Gabrielei Adameşteanu pentru ceea ce datorează el stilului polifonic. Puncte de vedere de relativ egală îndreptăţire se compară şi se înfruntă în permanenţă în acest roman compus parcă în întregime din sfere de conştiinţă. În ceea ce-l priveşte pe autor, el refuză să apară, pur şi simplu: se mulţumeşte să privească, la fel de curios, când de la o fereastră, când de la alta; iar impresionantul edificiu al romanului are tot atâtea mentalităţi câte puncte de vedere, biografii, conştiinţe.
O dimineaţă „pierdută“, dar un veac câştigat, se poate spune în legătură cu romanul Gabrielei Adameşteanu şi cu titlul lui. O dimineaţă lungă, de o sută
de ani. Romanul Gabrielei Adameşteanu transmite nu numai un puternic sentiment al istoriei, ci şi un puternic, extraordinar sentiment al vieţii şi, mai ales, al trecerii ei. Am văzut că există în el nu un singur prezent, ci trei: un prezent lung, format din două mari segmente şi două scurte. Din perspectiva ultimului prezent (vizita nepotului Gelu la Vica, internată în spital), primele două devin – şi ele – trecut. Există de asemenea trei ample retrospective (alcătuind împreună gigantica retrospectivă din miezul romanului): prima evocă după-amiaza zilei de 28 sept. 1914, când parvine vestea morţii regelui Carol, a doua – imensa după-amiază a zilei de 14/27 august 1916, ajunul intrării României în război, a treia ( Jurnalul Profesorului), – mai multe zile din prima lună şi ceva de după declararea stării de beligeranţă. Pe lângă cele trei ample retrospective, din naraţiune se desfac la tot pasul altele.
Prezentul în scări şi nenumăratele retrospective (mici şi mari) înzestrează
romanul cu o infinitate de „trepte“ pe care cititorul urcă şi coboară mereu.
Personajele se află când într-un plan temporal, când în altul. Îi vedem tineri şi bătrâni, copii, adolescenţi, adulţi: morţii învie şi încep să trăiască în faţa ochilor noştri o intensă viaţă, iar despre cei vii aflăm că de fapt au murit.
Dimineaţă pierdută este şi un tulburător roman al vârstelor, al trecerii timpului.. Nimic ostentativ, nimic strident în aceste continue treceri de la un nivel al duratei la altul. Totul decurge firesc, totul pare firesc în imposibilul spectacol în care ireversibilul devine reversibil, iar ceea ce nu s-a întâmplat 404
încă e ştiut ca un fapt consumat. De aici emoţia neobişnuită, valul de melancolie provocate de lectura cărţii Gabrielei Adameşteanu, în care percepem nu numai viaţa, ci şi cum trece viaţa. În care – privelişte fascinantă
– timpul curge când într-o direcţie, când în alta, „normal“ uneori, întorcându-şi nefiresc cursul, alteori, înspre izvoare.
Valeriu Cristea, „O dimineaţă de o sută de ani“, România literară, 6 septembrie 1984
Roman touffu, scris cu un simţ al amănuntului semnificativ demn de toată
invidia, debordând de o substanţă recuperată din memorie într-un tip de discurs al „epicului interior“, Dimineaţă pierdută de Gabriela Adameşteanu este în primul rând un ritual de reanimare a istoriei consumate din perspectiva unui prezent apt să-i dovedească fie măreţia, autenticitatea, tragismul spasmelor, fie caracterul derizoriu al tribulaţiilor individuale, mai puţin preocupate să compună un destin colectiv care să conteze într-o Europă bântuită de spectrul grozav al destrucţiei. Într-o singură dimineaţă, pierdută pentru econoama şi de tot materialista Vica (printre altele şi comentatoarea „creditabilă“ a mediilor umane întâlnite, dotată cu un acut simţ al observaţiei în ciuda mărginirii intelectuale şi a acidităţii involuntare), regăsirea timpului consumat se transformă în sursa principală
de seducţie a prozei. . Tensiunea fundamentală a naraţiunii, furnizată de extrem de rapidele (şi insidioasele, aş spune) pendulări între cele două mari planuri, al prezentului vizitei matinale efectuate de acest Leopold Bloom cu fustă, care se opreşte, prin voia autoarei, în călătoria sa prin Dublinul valah, aproape de miezul zilei, şi al trecutului, pe care odiseea citadină îl stârneşte, este dublată de aceritatea mutaţiilor retorice.
Nu mi-a fost dat să citesc în ultimul timp prea multe romane în care
„vigoarea“ realistă de extracţie tradiţională, inspiraţia explorării psihologice armonizate cu preocuparea pentru definirea exteriorităţii personajului (şi aceasta fiind un bun câştigat al prozei „clasice“) să fie dublate de o atât de dezinvoltă strategie a celor mai moderne (şi diverse) strategii narative.
Traversând mediul obiectual, mediile sociopsihologice, interioarele ruinate, semne ale unor vremi odată eroice, „aristocrate“, bucătăriile dezolante, saloanele. ., cartierele a căror străbatere e o întreagă aventură, cititorul se vede nevoit să supravegheze în permanenţă succesiunea vocilor, perspectivelor, persoanelor, stilurilor narative.. Amănuntul cel mai banal, obiectele cele mai insignifiante, zăcând prăfuite într-un colţ oarecare, sau fotografiile de familie, cu siluete surprinse într-o teatralitate căutată sau 405
involuntară, observaţiile de ordin general asupra actualităţii sunt tot atâtea porţi prin care irumpe materia densă a trecutului.
Dimineaţă pierdută este, în ultimă analiză, un amplu spectacol metonimic: un lucru sau o referinţă, elementul cel mai inocent, în aparenţă, al cozeriei matinale, atrage imediat o tranşă mai mare sau mai mică de evenimenţialitate consumată, în aria, de regulă, antebelică. . .Observaţie deja făcută, Dimineaţă pierdută este un roman „feminin“ prin pregnanţa figurilor feminine, prin transformarea bavardajului în punctul de plecare al discursului în ansamblul său şi a recuperării trecutului în special. Nu mai puţin „feminin“ mi se pare romanul (şi aici se va vedea că orice conotaţie peiorativă a termenului nu intră în discuţie, dimpotrivă, aş zice) în. .
mobilitatea excepţională a discursului capabil să-şi asume o impresionantă
paradigmă de semnificanţi narativi: structura unificatoare a romanului este dată de codul omniscienţei, al naraţiei la persoana a treia, dar în interiorul acestuia se dezvoltă un admirabil stil indirect liber şi chiar relatare la persoana întâi: prin intervenţia unor persoane întâlnite de eroină, romanul incorporează şi o naraţiune în stil butorizant (la persoana a doua) şi chiar tehnica jurnalului.
Cu un real simţ al limbii, romanciera schiţează în subtext un fel de sociologie a limbajului, a unui limbaj individualizat şi individualizant, care semnalizează, de cele mai multe ori, identitatea locutorului. Exprimarea liberă şi libertină, discreditarea normelor limbii literare, abundenţa anacoluturilor, dezacordurilor, fenomenelor de limbă populară, ignorarea articolului hotărât masculin, lexicul de o urbanitate precară, marcat de o trivialitate „naturală“ ale protagonistei, pe de o parte, barbarismele şocante ale lui Titi Ialomiţeanu, . .elocvenţa temperat academică a profesorului de fonetică Mironescu, toate compun o radiografiere lingvistică pe verticală a universului uman ce se întinde din anii primului război mondial şi până în zilelele noastre..
Să observăm numai că majoritatea personajelor care se povestesc în timp ce execută acţiunea povestită hic et nunc sunt marcate de o distanţă
