După ce pleacă Oiţa, îi pare deodată rău că a vândut aşa de ieftin! Cu prima ocazie, i-o spune de la obraz:
— Mi-ai luat pe nimic cutare lucru...
— Cum tanti, eu? începe Oiţa.
Se tocmesc iar, şi câteodată rămâne la cât a cerut Vica. Dar până să vină
rândul să-i dea banii, la rata lunii următoare, se cam uită ce s-a convenit. .
Aşa mi-au strecurat vecinele. .
Dar eu, ce pot să fac?
Mă uit nehotărât la umbrele înnegrite, prăfuite, decolorate, care desenează pe perete, pe podea locul unde mobila a stat, zeci de ani, nemişcată.
E ca la o mutare..
Zidul din stânga e crăpat tot, de sus până jos – a rămas aşa de la cutremur.
Şi la plafonul din sală a căzut o bucată mare de tencuială – dedesubt se văd cărămizile, lemnăria.
Nea Delcă n-a mai ajuns să repare, n-a mai ajuns nici Vica.. Nu mai ajunge ea nici să ia cuiburile de păianjeni care se adună prin colţuri..
Se trezeşte de dimineaţă (aşa spune) şi stă în pat, cu ochii în tavan.
Tavanul înalt, de mult înnegrit. Cândva a fost dat cu vernil şi suflat cu praf de mătase, poţi să-ţi mai dai seama din câte o pată, rămasă cine ştie cum.
Numai că ea ţine minte. Ţine minte toate, la rând, cum au fost (aşa spune).
Altminteri, degeaba se trezeşte devreme, pentru că rămâne tot în pat, între cearşafurile verzi. Verzi – c-aşa ţin mai bine, n-ai la ce să le schimbi, una-două, n-ai la ce să te omori cu ele. . Nici după boala lui nea Delcă nu le-a schimbat imediat – le-a mai ţinut vreo lună..
385
— . .deloc n-adorm, o clipă nu-nchid ochii, toată noaptea! ! Ce zice astea că
dorm şi dorm întruna? Las’ c-am auzit-o io pe intriganta de Moapsa, doarme-ntruna, face, ia pastilele alea ale ei şi doarme ca o beşniţă! Şi io n-apuc nici două ore pe toată noaptea! Numa stau în pat, numa mă gândesc, numa ţiu toate minte, la rând, numa am grijă de toate! Uite-aşa-mi merge mintea, şi toate-alea le ştiu, şi stau aşa, pân se face lumină.. Când se face lumină bine, mă duc în sală, mă spăl, îmi fac toate ale mele care le fac de-o viaţă, p-ormă o iau din loc. . Merg până-n piaţă.. Mai sun la telefon, mai cumpăr nişte roşii..
— Da ce-ai, Doamne iartă-mă, de cumperi atâtea deodată? Aici, dacă nu-s cinci kilograme.. Cinci kilograme, pe căldură, fără frigider, uite. . Au început să se coflecească, să facă musculiţe, uite. . Aşa cum eşti singură, poţi să mergi în fiecare zi, să-ţi iei câte puţin, exact numai cât îţi trebuie, mai faci şi puţină
mişcare..
— Io toată viaţa am cumpărat angro!
Râde, încântată de gluma ei, cu gura mare, cu gingiile ştirbe (a renunţat să-şi mai pună dinţii, aşa cum făcea când da ochii altădată cu lumea străină).
Broboane mici de sudoare, rotunde, îi umplu fruntea albă, obrajii neaşteptat de cărnoşi; e cald aici, cu toate că a lăsat transperantele. Cineva – vecinele, desigur – a tuns-o, şi în locul nodului care îi strângea la ceafă părul creţ, aşezat singur în cute ondulate pe tâmple, şuviţe, inexplicabil de rare şi de drepte, îi atârnă, retezate lângă lobul urechii. Cărarea, trasă chiar prin mijlocul capului, lasă la vedere ţeasta, veşted-roză.
— Ai dat şi ligheanul alb, de faianţă? Aveai un lighean alb, de faianţă, cu flori roşii şi mari şi o cană la fel, înaltă.. Le ţineai pe lavoar, în sală. . Le-ai dat? P-amândouă? De ce, tanti Vica?
— Mai dă-le naibii! Mai dă-le naibii, că era crăpate! Da să fi ştiut că le vreai, nu le dădeam. . I-am tot zis mă-tii când mai trecea p-aici, ia-le şi ia-le..
Ia-le tu, la voi, ia-le pentru băiat. . Ia şi-aia, ia şi-aia, ia pentru copii, i-am zis..
Ia-le şi dă-le lor. . Ce să iau? făcea mă-ta. La tineri nu le plac vechiturile. La tineri le plac lucrurile noi.. Şi-au luat ei ce-au vrut, s-au încărcat de rate –
treaba lor, eu nu-mi dau nicio părere, făcea mă-ta. Eu nu mă amestec. . S-au încărcat de rate, au întins de bani, acum au să le împartă – cum? Ei ştiu cum au să le-mpartă! Eu nu mă bag să-i spui lui, să-i spui ei, ia aia sau aia! Mie-mi pare rău c-a ieşit cum a ieşit, ce să mă mai încurc şi cu lucrurile tale? Uite, asta mi-a zis mă-ta de câte ori am vrut să-i dau ceva pentru voi.. La urmă, 386
ştii ce mi-a zis? Că tot ce bagi d-acu în casă se-mparte, dacă ea ridică
pretenţii. . Dac-am auzit una ca asta, mi-am luat gându! Doar n-o să dau lucrurile mele de pomană la o măciucă! C-aşa bărbat bun ce-a avut ea, aşa noroc ce-a avut ea şi să-i dea cu picioru.. Ce-ai? Ce-ai de mormăi, ce-ai de pufneşti? Ce-ai de sări aşa? Păi, nu? Să vedem dacă se mai găseşte v-unu!
Linişte. Mă zăresc în oglinda garderobului, într-un nimb de infuzori de praf, pe care i-a trezit raza aurie şi înăbuşitoare, strecurată pe lângă cartonul transperantelor. Mă zăresc cu neplăcere în oglinda garderobului..
— . .da cum vine hoaţa aia de Oiţa, că tre’ să vină, mai are să-mi dea obzeci de lei, şi de când mă duce cu vorba! Cum vine hoaţa, îi zic să facă bine s-aducă-napoi astea de ziseşi tu.. ligheanu şi cana. . Ca să nu crează c-a pus gheara pe ele, să facă bine şi să le-aducă! Şi zi ce mai vrei, c-o pui să le aducă
toate. . Zi, băiatu mamii...
— Nu vreau nimic, fii serioasă! La tine îmi plăcea să le văd, aici, nu la noi!
Nu la mine! Nu, nici prin cap să nu-ţi treacă! Să ştii că n-o să le iau! Dacă-ţi spun că e nu, e nu, înţelege!. .
Încă mai clatin cu încăpăţânare din cap, în timp ce privirea mi se opreşte pe rana din tencuiala cenuşiu-verzuie, în colţul unde, treisprezece ani, televizorul s-a tot atins, s-a tot ciocnit de perete. Ce ciudată mai e şi viaţa, îmi spun, fără să ştiu bine ce spun, şi mă uit la săliţa pe care se lăfăie preşul de cârpe, de o curăţenie îndoielnică.. Ce ciudată mai e viaţa, şi mă feresc să
trag prea adânc în piept mirosul de cărbuni, de gaz şi de roşii coflecite, chiar lupt cu mine ca să uit că totuşi trag în piept duhoarea prea bine ştiută a casei, în care intră şi-un iz de cartofi stătuţi, şi-un iz de lemne depozitate, şi-un iz de lături.. Ce ciudată e, şi-mi las privirea să alunece peste săliţa pustie şi peste faţa întrebătoare, de câine credincios, a Vicăi. .
— Haidi, stai şi-mbucă şi tu ceva! Am, uite, stai să vezi ce-am! Mâncare de cartofi, care era moartea ta! Haidi, că-ţi pui să mănânci aici, pe colţul biroului.. Ştiu că nu-ţi mai place în prăvălie.
— Nu pot! Zău, nu te supăra, dar nu pot! Abia am mâncat înainte să vin. .
