Şi chiar nu pot! N-aş putea nici să înghit o dată! Totuşi, cum de puteam acum zece-cincisprezece ani? Era mai slab mirosul casei? Nici nu mi-l mai amintesc, mi-amintesc muşamaua roşie, tăiată cu cuţitul, ici şi colo, lemnele stivuite în jurul bufetului, găleata de zoaie trasă decent într-un colţ şi acoperită.
În rest, rafturi, cărbuni, îngrămădeală.
387
Atunci? Era mai slab mirosul? Eram eu altul?
— Haidi-atunci să vezi ce frumos îmi creşte florile! Haidi, să-mi vezi şi zmeura.. P-ormă, mergem să stai în curte, pe bancă, sub pom. . Io merg seara, m-aşed pe bancă, şi stau.. Doamne, ce bine e! Ce minune! Acolo parcă-i raiu pe pământ, nu alta!
— Bine, haide..
E strâmtă curtea, dar uite, Vica a găsit loc unde să pună flori! Printre cărămizile strâmbe, cu colţurile tocite, ale curţii, ies tulpinile, ca nişte vrejuri alburii, ale florilor de piatră. Flori mov-roz, galbene – frunze înspicate.
Florile colorate se întind ca o ciudată iederă pe treptele plesnite de la uşa Vicăi. Ce mândră e Vica de ele şi de zmeura pe care a pus-o lângă gardul unsuros şi maro! Şi de copacul din fundul curţii – o plută uriaşă care, la sfârşitul primăverii, cum e acum, umple cu puful ei curtea.
— Du-te şi sărută mâna lu Neguleasca..
Vica mă-nghionteşte la fel ca atunci când eram mic. Când mergi înspre fundul curţii, uşa următoare după uşa Vicăi este uşa Neguleascăi.
Proprietăreasa. Stă ca totdeauna pe scaun, sprijinită în baston, şi mi se pare că are, încă şi mai mult decât dăţile trecute, aerul unui înalt prelat. Hainele negre şi lungi îi flutură în jurul trupului imens, părul alb, tăiat drept şi lung, nu reuşeşte să-i îndulcească faţa bărbătoasă. Mă aplec şi sărut mâna pergamentoasă, care mi se aşază apoi, iertător, pe creştet, în vreme ce cealaltă rămâne să se sprijine mai departe, ţeapănă, în cârjă.
— Să-l sărut şi eu pe băiat! Ce mare! Ce frumos s-a făcut! Ptiu, ptiu, să nu-l deochi! Uite ce frumos e! Uite ce bine-i stă cu firele astea albe care i-a ieşit!
Aşa-i tinerii din ziua de azi, şi la nepoţii mei am văzut, ce devreme albesc! Da le şade bine! Nu, mămico?
E linguşitoare vocea Moapsei. Când îşi apropie botul ei de mops, cu nasul scurt şi mustăţile cărunte, de obrazul meu, simt o înţepătură uşoară şi un mic gol în mijlocul corpului, acolo unde ar trebui să fie stomacul.
Prin uşile larg deschise se vede înăuntru mobila sufrageriei, lustruită ca nouă, fără un fir de praf. Tişlaifăre apretate sub vaze cu flori, bufeturi încărcate de bibelouri. Incredibil ca în această cameră, lipită de cea a Vicăi, să miroasă a flori! Totuşi, n-am intrat niciodată înăuntru. Arată ca o casă
îngrijită, dintr-acelea în care n-ai voie să intri încălţat. N-am intrat şi probabil n-am să intru niciodată, deşi vocea îngroşată a Moapsei, ce s-a şi repezit să-mi aducă o dulceaţă, mă invită, ca totdeauna: 388
— Da, intră! Intră, te rog! Intră..
Nu intru. . Mă scuz, mă bâlbâi, îmi contorsionez corpul, zâmbesc silit, explic că tocmai astăzi... (Chiar treci cam prea rar! mi se răspunde, cu un zâmbet care nu îndulceşte reproşul.) Explic că am venit doar puţin, doar să
stau puţin cu mătuşa Vica şi, cu ochii înăuntru, la camera lipită de-a ei, simt deodată prin parfumul de bujori acelaşi miros – doar mai diluat. Ceva îmi vibrează în gât şi-mi umple de lacrimi reci ochii, în vreme ce toată fiinţa mi se încordează, ca să reziste greţei.
— Ce urâtă era Moapsa tânără! Urâtă şi linguşitoare! Uite-aşa umbla, ni-ni-ni, pe lângă Neguleasca, s-o ia Mişu Negulescu. Şi uite că a luat-o! Şi de-atunci a umblat numa cu intrigi, să mă facă pe mine să mă cert cu Neguleasca..
— Ce-ai cu ea, tanti Vica? Pare o femeie harnică..
— Ia mai dă-o dracu!
Dacă nu se înţelege cu Moapsa, măcar se înţelege cu Reli, vecina de dincolo de gardul maro. Anii trec peste vecina Reli fără să o atingă, uite-o şi-acum, tot blondă oxigenată. Tot cu faţa albă, cu cele trei riduri din colţul ochilor, lucind de alifie, cu sprâncenele îngrijit pensate şi gura veştedă, rujată în formă de inimioară, şi moaţele ascunse cochet sub basmaua legată
sus în două colţuri. Şi ochii mereu trişti. Are ochii trişti vecina Reli pentru că
s-a despărţit de Mişu Negulescu şi el s-a însurat cu Moapsa, şi curţile lor, care trebuiau să se unească, s-au despărţit prin gardul de lemn foarte înalt, fiecare bârnă bine lipită de cealaltă, să nu rămână nicio crăpătură prin care să vezi ce se petrece dincolo?
Şi dat, în plus, cu motorină unsuroasă?...
— Mai dă-o dracu şi p-asta! Dă-o dracu de curvă! şopteşte Vica. E şi asta o curvă şi o prefăcută! Trăieşte cu văr-su, care toată viaţa lui nu s-a însurat.
Merge-n garsoniera lui, că zice că ea nu poate fără, şi-al ei de la cinzeci de ani a-nchis taraba.. Mai dă-o dracu şi p-asta şi pe toate. Haidi, să şezi să te odihneşti în grădină. . Ştii, cum făceai când. .
Vica se învârte în jurul meu, greoaie şi importantă, în vârful picioarelor.
Iar eu, ca pe vremea când eram prea înghesuiţi acasă, toţi într-o cameră, şi veneam aici să învăţ, stau pe banca din fundu’ curţii, sub uriaşa plută.
— Linişteşte-te odată şi stai şi tu, îi spun.
Frunzele lucioase, tari ale plutei foşnesc deasupra noastră, lovindu-se între ele, lovindu-se de marginea zidului. În faţa băncii e aceeaşi masă de 389
bucătărie pe care îmi sprijineam altădată cărţile şi caietul – acum numai coatele. Îmi proptesc faţa în pumni. Zidul zgrunţuros, alb şi înalt înconjoară
din toate părţile curtea, abia mai scapă din el sus, într-un colţ, o bucată
decolorată de cer. Zidul e proaspăt văruit, ca totdeauna, curtea de curând măturată. Totul e ordonat şi curat. Fundu’ curţii este de fapt domeniul Moapsei, chiar dacă eu şi Vica stăm amândoi pe bancă, cu ochii explodaţi de albul peretelui ce ne înconjoară, din trei părţi. În partea cealaltă e un acoperiş de ţiglă învechită, un coteţ mai înalt. În faţă e magazia de lemne a Moapsei şi, lipite de ea, closetele gemene: closetul Negulescu şi closetul Delcă, făcute din aceeaşi scândură geluită, la fel cu OO scris pe uşa de lemn maro. Foraibărele închid bine uşa. Pe jos un preşuleţ de cârpe, de perete agăţate pătrăţele de ziar, atârnate într-o sfoară.
Fiecare îşi ţine cheia.
Stăm amândoi pe bancă şi ne destindem. Încercăm să zărim bucata de cer, privim apoi în jos, spre curtea măturată. Curtea e cheală, nu creşte iarbă. Mă
ridic primul de pe bancă şi pietrişul scârţâie sub paşii mei. O luăm înapoi, trecem pe lângă intrarea Neguleascăi, nu mai e nimeni afară, a rămas doar uşa larg deschisă.
— . .aşa o ţine, să vază ea cine trece, cine intră, cine vine la mine. . Să vază, să ştie ea tot, c-aşa e Moapsa: şpioancă şi intrigantă..
Aşa i-a văzut desigur şi pe cei care au venit să-l ia pe nea Delcă. Au venit punctual, la ora fixată, cu sicriul lor, un sicriu încăpător, cum se ceruse, lucios şi cu ornamente date cu bronz. Cu capac lucitor. Au dat să intre cu sicriul în casă, dar n-au putut, e prea strâmtă curtea. Nu au putut să-l vâre pe uşă nici aplecându-l, nici ţinându-l de-a curmezişul. Nici să spargi uşa nu poţi, nici să-l îndoi..
