Spune-mi cu pensia. . ce-a făcut poştaşu? A vrut s-o lase la Reli? Ei, parcă mi-ai zis, parcă nu mi-ai zis data trecută, nu ştiu.. Şi dacă-mi zici de două ori, ce?
Şi ăia cu demolarea a mai venit? N-a mai venit sau nu ştii tu? Dacă n-a venit acu, vine ei, cum se mai moaie geru. . Da haidi, mai stai, lasă-i, lasă-i să plece p-ăilalţi d-a venit devreme..
— Stai liniştită, că nu plec acum. . Şi ai răbdare, că vin din nou joi. . Vezi, a cam plecat lumea. . Dar data viitoare am să mă silesc să ajung la timp.. Stai liniştită până atunci, vezi-ţi de sănătate, dormi..
— Ce să dorm! Că nu se lipeşte somnu de mine! Mi-e grijă! Mi-e grijă de Niculaie, că e şi el bătrân, mi-e grijă de mă-ta, că uite, tot boleşte, mi-e grijă
de tine, că ai necazuri, acu zici că ai şi la servici. . Zici că te dă afară..
— Cum am zis? Am zis că i-a dat pe unii şi la fel de bine putea să mă dea şi pe mine. . Nu poate omul să spună ceva, că tu gata: mi-e grijă! Da ce faci cu hârtia asta igienică? De ce o ţii sub pernă? Bine-bine, dar chiar atâta! Ia uite, ia uite! Şi lasă-mă să trag sertarul, să vâr în el prăjiturile... Ei, uite şi aici! Ei, nu!. .
— Ssssst! Vezi că te-aude ăştia? Vezi că tot cu urechea ciulită stă, tot s-auză ei ce zicem.. tot să vază ei ce facem.. Şi lasă hârtia acolo, las-o, cum de ce-o ţiu? O ţiu s-o am când îmi trebuie! Dacă p-ormă, când am nevoie, n-o să
mai fie? Mă fac de râs! E-te-na! Ce ştie ei ce fac io! Pâinea e aici în sertar!
Pâine, ce altceva? Ce altceva să fie? Păi, unde vrei s-o ţiu? Ce faci? De ce goleşti sertaru? Lasă sertaru, lasă toate-ale mele cum le ştiu io! Lasă, că ştiu io ce fac! Şi pâinea, dacă tot rămâne la masă, de ce s-o arunc? De ce s-o ia ei?
De ce să le-o dau tot lor înapoi, spune şi tu! De ce să se piarză? Ce gândaci, care gândaci? Nu e gândaci deloc.. Nu-i nici picior de lighioană spurcată..
Păi cum să fie, dacă io dau cu gaz pân toate colţurile pe unde ştiu că se face, 397
dau cu gaz şi-acasă, dau şi-aici, şi lighioanele spurcate una nu îndrăzneşte. .
Dau şi-acasă, dau şi-aici, da, da, ce te miri. . Dau şi-aici, păi dacă n-aş fi io să
dau cu gaz, ar fi plin tot salonu! Da ce crezi! Aşa că lasă-mi toate ale mele pe care le ştiu io, lasă-mi hârtia unde e, şi lasă pâinea, că-mi prinde bine! Că nu ştiu dacă mâine. . Lasă, că nu te fac de râs şi nu mă fac nici io, nu mai fi aşa speriat! Că uite la Moapsa ce noroc a avut, şi de surori, şi de nepoţi, se-ntrece care ce să-i mai aducă! Şi ce nu-i cară, şi struguri, şi vin, şi păsări, şi tot ce vrei, d-acolo, de la ferma unde e ei, să-i vezi ce vine-ncărcaţi! Şi p-ormă se strânge-ntre ei de sărbători şi şade-ntre ei şi petrece! Ei, fură! Nu fură, ia! Ia de la ferma unde e ei, d-acolo! Şi Moapsa pe toţi îi învârte pe degete şi pe toţi îi comandă, ea le-a zis şi la ăia de-a venit noaptea peste mine!. . Cum n-a venit? A venit, dacă-ţi spui! A sărit noaptea gardu, că era poarta-ncuiată, io o-nchisesem şi cheia era la mine, da ei a sărit gardu şi-a venit şi-a luat maşina mea de tocat. Cum a intrat în casă! Auzi întrebare! A intrat, că e hoţi, de! Ăştia are şperacle, are.. Şi i-a trimis intriganta de Moapsa, ea e capu răutăţilor, duceţi-vă, le-a zis, acu e timpul să vă duceţi la madam Delcă!
Mergeţi la madam Delcă şi luaţi-i maşina de tocat, le-a zis. Şi ei a sărit gardu noaptea, a deschis cu şperaclu, a venit peste mine şi-a luat-o. . Dacă-ţi spui!
Cum să fie la locu ei? Cum să fie maşina de tocat la locu ei? Haidi, lasă! Lasă
astea, să vorbim mai bine ce-avem de vorbit! Să vorbim ce trebuie, să
vorbim ale noastre, c-acu vine ăştia şi te dă afară.. Şi nu m-am săturat şi io de tine. .
398
Dosar de presă
Dimineaţă pierdută. . este unul dintre cele mai bune romane apărute în ultima vreme: bogat, chiar stufos, profund, „adevărat“ până în cele mai mici amănunte, modern în construcţie şi scris cu fineţe. Să adaug şi că romanul are şansa câtorva personaje memorabile, dintre care se detaşează Vica (madam Delcă), meritând ea singură o pagină de caracterizare. Vica e o lume întreagă: cu „ţoaşca“ ei plină de borcane şi conserve, de care nu se desparte niciodată (cum nu se desparte de basca ei ridicolă, absurdă), în drumurile ei prin Bucureştiul de acum câţiva ani, când mai exista clasa a doua la tramvai, cu obiceiul ei de a lua la rând casele rudelor ori ale cunoştinţelor unde, la o cafeluţă, la o dulceaţă sau la un coniac, se pot afla atâtea, se poate trăncăni în voie, se poate bârfi, cu spiritul ei bornat, econom şi practic care o face un martor excepţional, deşi umoral, capricios, sărind lesne de la admiraţie la dispreţ, mai ales faţă de doamnele „de condiţie bună“ în tovărăşia cărora ea,
„neam prost“, femeie simplă, cu o pensie de 650 lei, se simte onorată şi umilită, cu imensa ei curiozitate indiscretă, băgăcioasă, în sfârşit, cu limba ei ascuţită şi colorată, de mahalagioaică fără cultură şi care nu dă doi bani (e şi greu dintr-o prăpădită de pensie) pe gramatică.
. .Romanul are două planuri. Începe şi sfârşeşte într-un plan prezent, în care madam Delcă îşi face turneul ei de vizite, luând-o de dimineaţă, de la cumnată-sa.. şi apoi la Ivona Scarlat, nevastă de avocat, vlăstar al marii burghezii de pe vremuri, unde o prinde seara şi vestea că acesteia i s-a prăpădit subit bărbatul. La Ivona, bând cafea şi vorbind de una, de alta, priveşte o fotografie veche de familie pe care gazda i-o desluşeşte: intrăm într-un alt plan al romanului, în care învie o lume trecută, în pragul şi în primele zile ale războiului din 1916. . O parte din personaje, Vica le-a cunoscut ea însăşi mai târziu (pe Muti, mama Ivonei, pe Margot, sora celei dintâi), de altele a auzit ascultând gura lumii (Profesorul, tatăl bun al Ivonei, colonelul Ioaniu, tatăl vitreg, Titi Ialomiţeanu, Geblescu etc.).
În centrul acestui plan secund se află tot o zi, pe la sfârşitul verii lui 1916, când în casa Profesorului se petrece un mic fapt rămas obscur, care tulbură
definitiv relaţiile, anunţând parcă treptata destrămare a familiei, peste care vor trece, lăsând urme adânci, două războaie şi nenumărate nenorociri. Ne 399
aflăm într-o lume diferită de a Vicăi, opusă în două feluri acesteia: social şi istoric. Profesorul Mironescu, Papa, e un savant filolog din generaţia lui Ovid Densusianu, cu studii de romanistică în Germania de la sfârşitul secolului 19, dintr-o familie înstărită, om remarcabil, onest şi îngăduitor, căsătorit cu mult mai tânăra Sophie, femeie voluntară, energică şi nesatisfăcută de matrimoniul ei, care are (s-ar părea) un béguin, o înclinaţie trecătoare pentru Titi Ialomiţeanu, funcţionar într-un minister, tânăr stângaci încă, dar abil, ce va face o carieră asupra căreia părerile sunt împărţite. Alt personaj e sora Sophiei, Margot, elevă la Şcoala Centrală, temperamentală şi curajoasă, respingând cererea în căsătorie pe care i-o face acelaşi Ialomiţeanu, şi măritată cu un fel de aventurier galant, Geblescu, dar revenind la iubirea ei din adolescenţă, prin anii ’50, când îl şi ascunde pe fostul funcţionar ministerial în casa ei de la Otopeni şi când complicitatea cu acest element
„duşmănos“ îi atrage câţiva ani de închisoare şi o moarte urâtă.
Dacă liniile mari ale vieţii acestor oameni ne conduc până în prezent, momentul lor – care-i exprimă deplin în roman – se fixează în acea zi din august 1916 în care se petrec scene de neuitat... Familia Ivonei trăieşte începutul războiului cu surpriză şi oroare. Papa e un umanist patriot, dar apolitic, bolnav pe deasupra, Sophie şi Margot, mult prea tinere şi prea învăţate cu o viaţă mondenă, lipsită de greutăţi, dar toţi îşi descoperă
resurse neobişnuite de rezistenţă. Mica dramă personală rezonează imens în neliniştea colectivă a unei naţiuni care îşi mobilizează deodată toate forţele fizice şi morale.
Gabriela Adameşteanu stăpâneşte la fel de bine ambele registre: şi pe cel individual, aparent minor, psihologic, monden şi burghez, şi pe acela colectiv, politic, în care războiul şi refugiul sunt privite ca mari catastrofe naţionale. Împletirea lor e absolut remarcabilă, firească. Scene de neuitat găsim în amândouă: întâlnirea din grădina cu trandafiri dintre Sophie şi Ialomiţeanu; aşteptarea de către Papa a unei audienţe într-o anticameră
ministerială; bombardarea unui depozit de lemne cu mulţi morţi şi răniţi: agitaţia lui Margot, geloasă pe sora ei şi neconştientă deplin de propriile simţiri ş.a.m.d. ..
Construcţia romanului Gabrielei Adameşteanu.. , foarte modernă, se bazează pe un principiu de relativizare a perspectivelor. Aceasta se realizează în mai multe feluri. Întâi, prin colportaj. Dimineaţă pierdută este un roman al femeilor şi deopotrivă unul „feminin“, în măsura în care bârfa, 400
trăncăneala constituie un mijloc de evocare şi de judecare a oamenilor şi vieţilor lor. Madam Delcă şi Ivona stau, aşadar, de vorbă, fiecare având experienţa, cunoştinţele şi limbajul ei propriu. Intervine la un moment dat o prietenă a Ivonei, Ortansa Cristide, care aduce un punct de vedere întrucâtva diferit asupra unor personaje (Titi Ialomiţeanu, Margot, Niki Scarlat).
La această vorbărie de femei să adăugăm faptul că, de obicei, protagonistele una gândesc, şi alta spun. Madam Delcă trece de la simpatie şi căldură pentru Ivona, pentru Muti, la dispreţul cel mai net, după cum vanitatea ei de mahalagioaică e flatată sau ofensată. Ivona are nevoie de ea ca să se descarce, privind-o ca pe o vizitatoare dornică s-o asculte, dar din când în când înţelege toată mediocritatea calculată a ridicolei Vica, o bănuieşte de socoteli meschine, o urăşte pentru limbuţia ei vulgară şi nu îi mai suportă mirosul de gaz pe care i-l degajă hainele sărăcăcioase. Cele două
lumi, înfrăţite de plăcerea femeiască a bârfei, se despart din nou şi se privesc cu mefienţă.
Aceste mişcări psihologice sunt sugerate prin alternarea dialogului cu monologul interior. Gabriela Adameşteanu posedă arta exactă şi subtilă a acestui procedeu. Primele şi ultimele capitole sunt construite ca nişte nesfârşite monologuri interioare, pline de autenticitatea simţămintelor şi a expresiei. Îndeosebi monologurile Vicăi sunt extraordinare, atât cele interioare, cât şi cele, dacă le pot numi aşa, exterioare..
Grija autoarei pentru adevăr păstrează o perspectivă precisă şi în romanul de familie, plasat în trecut. Pe rând, Sophie, Ialomiţeanu, Papa, Margot văd şi descriu evenimentele. Scena din grădină e relatată din aceste patru perspective, într-un admirabil carusel al impresiilor, fără să-şi livreze conţinutul cel mai profund şi inexprimabil, dar indicând cu subtilitate încărcături psihologice diferite. Profesorul Mironescu ţine jurnal: iată alt mijloc de relativizare. Densitatea de fapte, de senzaţii, de aprecieri subiective e, în aceste condiţii, absolut remarcabilă.
Romanul e caleidoscopic, permiţând nu doar alternarea planurilor mari cu prim-planurile, dar şi pe a seriosului cu derizoriul, pe a pateticului cu ironia. Lumea se descompune şi se recompune din aceste cioburi, rotite când mai repede, când mai lent, după necesităţi... Modernitatea constă în multiplicarea, ca în zeci de oglinzi care se răsfrâng reciproc, a comentariului interior datorat protagoniştilor. . Gabriela Adameşteanu a renunţat la 401
această instanţă supraordonată (comentariul auctorial – n. n.) şi lumea romanului ei – adunată, ca într-un focar, în două zile esenţiale – pare de aceea surprinsă „pe viu“, necontrafăcută, palpitând de viaţă crudă, imediată, chiar dacă instrumentele literare nu sunt ascunse, ci ţinute la vedere..
Nicolae Manolescu, „Lumea în două zile“, România literară, 24 mai 1984
