Continuase să bea, ameţindu-se din ce în ce mai tare, vorbea uşor incoerent şi articula cuvintele cu dificultate.
— Eu sunt singurul vinovat, tu nu ai nici cea mai mică vină.. repeta.
Îşi justifica pentru prima oară în faţa ei aventurile galante de o viaţă şi plecările de acasă, chiar şi răceala faţă de Tudor; chiar şi acest lucru îl recunoştea atunci, că nu totdeauna îşi îndeplinise îndatoririle de părinte.
Acea seară de Crăciun pe care mult timp ea a crezut-o o seară a reechilibrării mariajului lor; din păcate însă, nu s-ar putea spune că ceva s-a 109
schimbat de atunci. Ba chiar dimpotrivă, dacă te gândeşti la întârzierile, la absenţele lui din ce în ce mai frecvente în ultima vreme.
— Unde mai vezi tu, are să continue Niki, aşezându-se la loc în fotoliu...
Unde mai vezi tu pe cineva dispus să întindă în mod gratuit o mână de ajutor cuiva? Schimb de servicii, da, asta da. . schimb de relaţii, atenţii pentru serviciul făcut – iată singura lege pe care nu o calcă nimeni. . Nimeni nu îţi mai ridică de jos niciun pai dacă nu l-ai atenţionat dinainte.. Ai să-mi spui că
nu este nimic nou aici, că totdeauna aşa a fost, corupţie, fanarioţi, moravurile acestui loc. . Că de două mii de ani aşa este lumea. . Sigur, eu nu te contrazic, aceasta-i lumea din jur şi n-o s-o schimbăm nici eu, nici tu, nici nimeni. . Spun doar că tu ar trebui să te schimbi, ca să nu mai ai deziluzii. .
Cam aceasta va fi încheierea. . Îi aude glasul zeflemitor şi acea veche, foarte veche umbră de tandreţe în ironie. Totuşi, tandreţe. Oricât ar fi Niki de lunecos, aici nu poate să se înşele. . Ceva ce nu s-ar putea altfel numi decât tandreţe. .
Îl va asculta deci, ca de fiecare dată, cu un sentiment de triumf; a reuşit, în fine, să-l aducă pe acest teren bine cunoscut, care este doar al lor. Pe acesta –
este convinsă – nu-l mai împarte cu niciuna dintre cele care i-au otrăvit existenţa. La fel ca şi acum treizeci de ani, el îi deschide ochii asupra vieţii, iar ea îl ascultă cu o expresie de atenţie încordată a feţei. Uneori, chiar se gândeşte în altă parte, însă îl aprobă din ochi, la intervale de timp egale. Din când în când, îi mai aruncă o întrebare ajutătoare, aşa cum căţelandrul care se gudura pe lângă Tudor venea de fiecare dată cu mingea în gură. Aducea mingea anume ca băiatul să o arunce din nou, el să alerge spre ea în salturi mari, să se oprească la jumătate de metru, o clipă să stea nemişcat şi să
miroasă asfaltul. Pe urmă, să ia din nou mingea, s-o ducă supus la picioarele lui Tudor, iar la cel mai mic gest de mângâiere al lui să sară – înalt, încordat ca un arc.
Şi, scoţând de bucurie mici lătrături, să-şi rezeme labele din faţă de trupul băiatului.
— Eeee, să ştii că pe ziua de azi ai făcut o pomană! Să-ţi dea Ăl-de-Sus sănătate. . Să fii sănătoasă şi să te bucuri de bărbat.. Că ai bărbat frumos, şi bun, şi de treabă.
Ce s-a mai speriat, Doamne sfinte! Să te trezeşti dintr-odată cu baba că-ţi apare în spate! Nu, că acum s-o vadă şi călare pe mătură, tot n-o să se mai mire! Şi uite-o că nici gând n-are să plece! Uite ce înseamnă lipsa de educaţie 110
şi de obraz. . Uite-o cum râde cu gura până la urechi şi cum îşi arată dinţii! Ca să vezi de ce a trebuit să stea atât: din cochetărie – să-şi potrivească dinţii!
Acum o jumătate de oră, când a dat de ea în curte, era ştirbă şi-abia se înţelegea ce vorbea. Ei, să vezi ce haz are să facă Niki când are să-i povestească..
— Nu mă mir de ce ţi s-a întâmplat, are să-i spună. Dar întâmplarea, vreau să-ţi spun de pe-acum, nu-ţi va servi la nimic! Vei rămâne tot aşa cum eşti...
Nu-ţi va fi cu nimic o învăţătură de minte. .
Şi chiar aşa, chiar aşa este! Numai firea ei delicată şi indecisă, numai neputinţa ei de a spune direct, pe faţă, ceea ce gândeşte o fac să intre dintr-o încurcătură într-alta. Dar de data aceasta s-a terminat! Are s-o dea pur şi simplu afară pe obraznica asta! Iar de cei cincizeci de lei – nici vorbă! Şi să
dispară înainte să vină Niki la masă, că lui nu-i face plăcere s-o vadă..
— Ei, madam Delcă, ce atâtea mulţumiri! Ce atâta vorbă.. Şi eu mă bucur că ne-am întâlnit; drept să-ţi spun, mi-ar fi părut rău să fi aflat că ai făcut drumul până aici degeaba.. Pentru că a doua oară ştiu cât ţi-ar fi venit de greu.. Ştiu eu cât de greu ne mişcăm la vârsta noastră..
Ca s-o vezi cât e de cărpănoasă, că stă pe-ntuneric, aici, unde mă-sa ţinea totdeauna lămbile-aprinse! Nici când a sunat telefonu şi-a dat fuga să
răspunză, nici atunci nu s-a simţit s-aprinză lumina. Sau să fi zis:
— . .Ia loc şi dumneata, madam Delcă, c-oi fi şi dumneata obosită.. Ia loc, aşteaptă-mă să mă întorc, mai schimbăm şi noi două o vorbă..
Ţi-ai găsit! Nici cu curu nu s-a uitat la mine, numa bâşti la telefon! Să nu fi fost telefonu, îmi dădea catrafusele – repede-repede. Aşa, m-a lăsat baltă, pe întuneric. Şi io, mai să-mi rup picioarele pân-să nemeresc fotoliu. Fotoliu de piele – ăl de i-a pleznit pielea şi a pus peste el covoare şi perne. Fotoliu-n care sta madam Ioaniu. . Cât sunt io de namilă, da-n fotoliu ăsta mă simt mică.
Îşi întinde picioarele umflate – o înjunghie de-i sar ochii din cap –, oftează, îşi reazemă ceafa de spătar.
Vezi că nu degeaba se cuibărea baba în el! Că, după ce fusese bolnavă şi-ncepuse să se mişte pân casă mai greu, nici că mai puteai s-o dai jos dân fotoliu. Şi de cum intrai, te trăznea mirosu: de cărţi vechi, şi de igrasie, şi de carne bătrână. Că slăbise madam Ioaniu, şi ochii-i avea mai sticloşi, şi-avea şi-un mers tremurat, şi părul alb tot începuse să i se rărească. De unde era atât de des, că-l fila, ajunsese câteva fire; s-a tot rărit, s-a tot rărit, până îi 111
vedeai pân el ţeasta. Da baba tot îşi mai împletea o codiţă subţire, şi de ce trecea timpul, d-aia se tot subţia codiţa babii. Uite-aşa, cât degetu de la mână, şi la urmă cât o codiţă de şoarice ajunsese codiţa babii. Şi numa-n fotoliu o găseai, şi numa cu urechile ciulite sta. Poate i s-o fi urât ore întregi singură şi, dac-auzea paşi pe scară, odată şi învia.
— Cine-i? făcea. Cine-i acolo? făcea, cu vocea aia a ei gâjâită.
— Io sunt, îi ziceam când ajungeam sus, în capu scării. Io sunt, ce, nu mă
mai cunoaşteţi?
Că aşa mă pusese vulpea de Ivona să-ntreb. Vroia să vază dacă mă-sa mai e cu minţile-ntregi, fiindcă tot sta cu ochii ăia holbaţi la perete şi nu mai scotea nicio vorbă. Şi prefăcuta de Ivona asta voia să vază: poate să scoaţă
sau nu de la cec banii babii şi să-i treacă pe numele ei şi-a lu bărba-su? Aici se-nţelesese ei, Tanda cu Manda, e materialistă Ivona, materialistă şi cărpănoasă, d-aia mă şi pusese să-ntreb. D-aia, cum ajungeam lângă fotoliu ei, o-ntrebam:
— . .ce, nu mă mai cunoaşteţi?
Şi madam Ioaniu se zgâia la mine cu ochii sticloşi. Avusese ochii albaştri-albaştri, da de la o vreme parcă şi ochii i se decolorase. Poate nici să nu mai fi văzut mare lucru cu ei, că-ntr-o vreme se plânsese de albeaţă, şi asta, e ştiut, dac-o ai, nu mai trece. Ea ştia ce boli mai avea şi ce nu. D-apoi că şi trăise destul, mai-mai să ajungă suta.
— Te cunosc, zicea după un timp cu glasu ăla al ei gâjâit. Te cunosc, tu eşti Vica.
Se stafidise madam Ioaniu, se gheboşase – uite-aşa făcuse o cocoaşă-n spate! Şi la faţă se zbârcise, de era cute-cute. Şi după un timp chiar că nu mai ştia cine intră, cine iese din casă, ea sta numa cu ochii holbaţi la perete şi mai făcea târş-târş de colo-colo. Toată viaţa fusese strânsă la pungă, da acu, ce-o fi fost şi-n capu ei, că luase obiceiul să strângă de pân casă tot ce găsea: bucăţele de pâine, şi petice, şi hârtiuţe, şi dopuri de sticle, şi scobitori.. Ce nici nu ţi-ar fi trecut pân cap, ea aduna şi strângea într-o boccea, îşi făcuse, aşa, o bocceluţă şi o pitea. Ea ştia unde-o pitea, de nu o mai găsea ăilanţi, să-i dea de urmă. Vezi că tot mai ţinea ea minte ceva, dacă îşi mai aducea aminte de bocceluţă.
— Sunt necăjită cu Muti, mă tem că s-a sclerozat, se plângea amintita Ivona. Sunt necăjită, vaaai, ce an îngrozitor, sunt unii ani care încep prost şi tot aşa o duci, din necaz în necaz...
112
