Chipurile se văita că plecase Tudor, băiatu. Ca şi când cineva ar fi crezut-o că ei nu-i convenea că rămăsese dincolo!
— Sunt necăjită cu Muti şi mi-e teamă în starea ei să nu facă vreun gest necugetat. . Să nu lase apa deschisă, să nu dea foc, să nu plece de-acasă. .
Asta cel mai des mi se plângea când da pân vreun colţ de bocceluţa babii.
Şi-ntr-o zi, chiar aşa a fost. Într-o zi, madam Ioaniu chiar că a dispărut. A venit ei acasă şi-a găsit uşa dată de pereţi. Atâta noroc ce-a avut cu Cristidoaia, c-aia cum îşi vâră nasu-n toate, când s-a dus la alimentară, i s-a părut că nu-i lucru curat, dac-a văzut uşa lu madam Ioaniu dată de pereţi. Şi-a dat telefon la servici, la Vulpe.
Şi-a răscolit ei, vulpea de Ivona şi cu zurliu de bărba-su, a răscolit ei cartieru, a-ntrebat şi la miliţie, şi la spitale. Pe unde n-a fost ei atunci, pe unde n-a alergat putoarea de Niki, d-a ajuns el şi pân-la morgă.. A alergat de i-a ieşit limba d-un cot, nu că murea el de dragu lu soacră-sa, da ce-ar fi zis lumea?
Ar fi zis lumea că, dacă nu mai e-n casă băiatu, el s-a pus pe soacră-sa cu traiu rău şi-a făcut-o să-şi ia lumea-n cap. Că madam Ioaniu plecase aşa cum era, într-un capot de diftină, d-ăla de i-l lucrasem eu, închis în faţă la nasturi.
Şi fără poşetă plecase, n-avea un act la ea, n-avea nimica. .
Atâta noroc a fost că atunci era cald, era vară. Să fi fost mai? Să fi fost iunie? Şi mai mare noroc a avut madam Ioaniu c-a dat peste ea un domn care, vezi, c-o ştia. Un domn mai în etate, un domn bine, de pe vremuri. Se ştia ei din văzute, şi el, dac-a recunoscut-o, mai cu şosele, mai cu momele, peste v-o câteva ceasuri, uite-aşa, a adus-o.
D-atunci sta Vulpea numa cu ochii pe mă-sa. Şi uşa o ţinea-ncuiată de două ori, şi cheia o ţinea pitită. Da pentru orice caz, tot îi pusese pe buzunar un bilet, uite-aşa, o hârtie albă, prinsă c-un ac de siguranţă: MĂ NUMESC SOFIA DENISA IOANIU ŞI LOCUIESC PE STRADA CUTARE, NUMĂRUL CUTARE, TELEFON..
Parc-o văd pe madam Ioaniu cum sta ea-n fotoliu, peste huse, peste covor, sta baba ca ţiganu-mpărat şi cu hârtia prinsă-n piept, s-o ştii că cine este. . Se făcuse mică-mică, şi cu cocoaşa-n spate, şi cu coada aia albă, subţire, ca de şoarice. Sta madam Ioaniu cu ochii zgâiţi la perete şi nu scotea niciun cuvinţel; că intra cineva, că ieşea, ea n-avea habar; putea să vină oricine şi să
golească casa.
113
De nimic nu mai avea habar baba. D-aia-i şi pusese în piept fii-sa biletu. Daia scrisese toate alea-n bilet, fiindcă, dracu ştie cum, Doamne iartă-mă, da dân când în când baba tot dispărea: ori că era mult mai vicleană ca ei, că se ştie că ăştia de cade în mintea copiilor e de-o vicleniiieeee.. Ori că i-o fi deschis pe furiş uşa putoarea de gineri-su, să se vază odată scăpat: s-o lovească tramvaiu, să-ngheţe de frig – că tot dezbrăcată pleca soacră-sa.. I s-o fi urât cu ea-n casă, să tot dea cu ochii de momâie, acolo-n fotoliu, mică-mică, şi cu cocoaşa-n spate, şi cu ochii zgâiţi. Şi, de la o vreme, Ivona îi punea peste fotoliu o muşama; se vede că i s-o fi slăbit băşica udului şi madam Ioaniu îşi da drumu pe ea, ca copiii mici. Aşa că i-o mai fi deschis uşa pe furiş. Că de la unu ca el te-aştepţi numa la rele..
Şi vezi că soacră-sa-l ştia, d-aia nu-l suferise o viaţă. D-aia-l şi scrisese pe Tudor pe toate carnetele, d-aia voia să-i lase numa lui averea. Şi, după ce-a plecat Tudor şi după ce i-a trecut babii aprinderea de plămâni, gineri-su a-nceput pe lângă ea: ni-ni-ni, că să vezi, c-o fi, c-o păţi, dar acum, dragă Muti, gândeşte-te dacă merită acest stat să încaseze banii pe care i-ar încasa dacă
s-ar petrece vreo nenorocire.. Dar baba, ce să vezi? De vicleană ce era, se tot făcea că nu înţelege, adică ăla ce vrea? Ăla ştia el bine ce vrea: vrea să-i treacă pe ei pe carnete – pe el şi pe bleaga de Ivona în locu lu fii-su.
Ştia el ce vrea, da nu-i venea lui s-o zică de-a dreptu, şi tot mai pe ocolite umbla. Că-n faţa lu soacră-sa n-avea nas, nu-ndrăznise el toată viaţa să se ia în gură cu madam Ioaniu: fiindc-atunci când sor-sa Margo era la puşcărie şi bărba-su, generalu, tot acolo, zurliu de Niki plecase d-acasă. O lăsase pe Vulpea cu copilu mic şi plecase c-o Matracucă. Şi după câţiva ani s-a întors –
nu-i dăduse divorţu, se lăsase de Matracucă, el ştia ce făcuse. Venise cu coada-ntre picioare, şi madam Ioaniu nu-i scosese ochii, nu-i zisese nimic, da tot îl mai făcea să-şi aducă aminte că ea, baba, ţinuse casa cât lipsise el. Că ea vânduse covoare, bijuterii, că ea deschisese şi pensiunea. Aşa că d-aia nu putea el în faţa lu soacră-sa să deschiză gura. Nici să-i spună soacră-sii de-a dreptu că azi-mâine ea o să crape şi să-l puie pe el pe carnete. Şi baba, vicleană, se făcea că nu pricepe ce vrea el să-i spună. Încă nu se ramolise baba, avea ea ceva-n cap, că-ntr-o zi a scăpat-o gura: că ar vrea s-o puie pe Ivona pe carnetele ei, ca să fie şi ea liniştită, s-o ştie asigurată la bătrâneţe.
Atâta i-a zis ei, când era ele singure. Da liniştită tot n-a fost, că ştia că n-are bază-n fii-sa. Ştia că bleaga de fii-sa tot ce-auzea se ducea şi i le spunea lu bărba-su. Ce vroia ăla, aia făcea din ea. Şi Ivona i-ar fi spus imediat lu bărba-114
su că mă-sa a trecut banii numa pe numele ei. Nu e ea-n stare să ţie v-un secret de el şi, ori îi punea banii pe numele ei, ori îi punea pe numele lui, totuna era. Totuna.
Aşa că, atunci când s-a văzut baba fără nepotă-su, de focu lui s-a ramolit şi de necaz c-a ajuns la mâna lu gineri-su. C-altfel ce să fi fost în mintea ei, de aduna tot ce găsea pân casă: petice, scobitori, dopuri, oase de la mâncare? Le strângea aşa, făcea o boccea şi-o pitea, să plece cu ea în lume.. Oricât se ramolise, tot ştia c-ajunsese la mâna lu gineri-su şi ştia că de la unu ca el n-ai la ce să te aştepţi, decât numa la rele.
E-he, îl mirosise ea demult, demult îl vânduse ea şi-l cumpărase – numa zmintita de fii-sa nu se uita-n gura ei. Că ce i-a zis putoarea de Niki, Zmintita a crezut toată viaţa; şi dac-o punea ăla să-nghiţă flăcări, păi să nu crezi că n-ar fi făcut-o, numa să-i intre-n voie. Păi uite-o şi-acu ce se mierlăie la telefon şi ce-şi bate el joc de ea şi ea nu ştie cum să-i mai cânte-n strună.
— Şi, Niki, chiar crezi că n-ai cum să ajungi mai devreme? Bine, nu insist, voiam numai să ştiu dacă să te aştept... Nu, doar ştii că pentru mine masa e o pură formalitate. Dacă-ţi spun.. da, bine, da, bine, atunci sigur că am să iau ceva.. Atâta doar, spuneai că vii azi devreme.. Cum, dar chiar dimineaţă
spuneai, chiar dimineaţă, înainte să pleci, ai spus-o..
He-he, bine-ţi face, bine-ţi face.. Vezi că nu mai eşti aşa îmbăţoşată ca adineaori, când îmi stăteai ca jandarmu la uşa umblătoarei, înhăimurată cu paltonu pe tine şi cu cipilica, numa bine s-o iei la goană cum ies? S-o iei la goană şi să nu mai dai ăi cinzeci de lei! Ei, Vulpeo, Vulpeo, la viclenii şi la zgârcenie nu te-ntrece nimeni! Da iete la el cum îi cântă şi iete la ea cum joacă, cu tălpile pe cărbunii încinşi, ca ursu!.. Iete la ea ce se mierlăie, când ar trebui să-i dea cu telefonu-n cap; da mai du-te la dracu, la farfuzele tale, du-te-nvârtindu-te şi să te-ntorci când s-o-ntoarce mama de la groapă! Dac-ar fi femeie-ntreagă, să-i zică asta şi să-i dea cu telefonu-n cap, odată l-ai vedea că vine, fuga-fuga şi cu coada între picioare..
Da la unu ca el, care nicio bază n-ai să pui, la unu ca el s-ar putea să se ducă şi dus să fie! Eetee, ducă-se-nvârtindu-se! Că doar n-o să ţie Matracuca boşorog la uşă, numa pentru pensia lui. . He, he, că doară nu-i proastă
Farfuza, că nu degeaba-l aşteaptă ea, nu degeaba-l pândeşte ea ca păianjenu, de zece, de cinşpe ani. Nu pe boşorog îl pândeşte ea, pândeşte căsoiu babii, şi argintăria, şi covoarele, şi banii ei de la cec. De zece, de cinşpe ani, câţi or fi, de când se-ntinde căţeaua cu el, ca să vezi, ale dracu muieri, cum se ţine ca 115
scaiu.. Că doar n-o să trăiască Ivona cât lumea, că doar n-o să împărăţească
ea pământu. Că şi madam Ioaniu, cât a avut zece suflete-n ea, ca pisica, da pân-la urmă tot a crăpat! Şi Ivona, cum e zurlie şi otrăvită, numa cu ţigarea-n gură şi cu cafelile, şi-n toate minţile n-a fost niciodată, Ivona nici atât n-o s-o ducă.. Păi că n-o vezi ce zmintită e? Să stea ea ascunsă după perdea şi la urmă să apară ca o nebună, şi cu cipilica pe cap, şi cu vulpea aia roasă de molii!. . Şi nu, şi nu, că ea trebuie să meargă în centru, merge-i-ar numele! Şi-o apucase toate bâţâielile când a văzut ceasu, da dân partea mea dă-te şi cu curu de pământ, dacă nu ştii să-ţi potoleşti dracii singură.. E-he, că de câtă
vreme putoarea aia de Niki i-o fi bărbat doar cu numele!. . Şi e unele neruşinate ca iepele, care are nevoie de bărbat să le potolească. Dân partea mea, atâta pagubă, io, una, am zis bodaproste când am scăpat, însă omu ăla al meu, încă şi-acu câţiva ani tot ar mai fi încercat, nu-ţi e ruşine, i-am zis, nu ţi-e ruşine, om bătrân, la vârsta ta? Şi-am zis bodaproste când m-a lăsat! Da ăsta al Ivonii, dar-ar dracu-n coiu lui, ăsta e bun să taie frunză la câini şi să
călărească muieri şi să facă praf sutele.. Lui să-i dai bani cu amândouă
mâinile şi el să-i toace la pocăr, şi la zaiafeturi şi la matracuce. Şi zmintita de Ivona nu mai ştie cum să-l mai linguşească, iote şi-acu ce se mai mierlăie..
Ee-tee, mierlăie-te tu, că pe el tot Farfuza-l comandă! Tot Farfuza e generalul şi dân vorba ei putoarea de Niki nu iese, a dracu ţărancă, ce bine ştie să-l ţină!
— Dar nu cumva să uiţi că la 7 e cununia lui Ţuţu.. Ei, nu, dar trebuie să
avem timp, să nu sosim în ultimul moment, când e biserica plină. Clemenţa o să fie cu ochii în toate părţile. . Ei, cum, dragă Niki, să-mi închipui că ai să vii tocmai la7!? Chiar sunt genul acesta de femeie care face fără motiv reproşuri?.. Dacă te legi de orişice cuvânt, mai bine tac.. Nu, tac şi te-aştept, nu, de ce să fiu supărată? Atunci mă mai suni încă o dată? Cum vrei tu. . Cum crezi tu, dacă crezi.. Dar ce rost are să mă mai suni, dacă nu stai mult? Ei, nu, uite, nu, uite, acum, dacă m-ai sunat, nu mai sunt deloc îngrijorată!
Ei, şi mai dă-te-n pizda mă-tii de bărbat! Vezi că nu-i bine nici aşa, tot ni-ni-ni pe lângă el, să nu-ţi ştie deloc de frică!
Vezi că mai are şi omu-meu dreptate:
— Tu ştii numa să te plângi de mine, da aş vrea să văz ce-ai zice dacă i-ai vedea şi pe alţii. .
Săracu omu-meu, ursuz, mut, rău de clanţă cum e, da stăm noi împreună
de patruj-nouă de ani!? Stăm. Ursuz, mut, rău de clanţă, da, după ce-am 116
închis prăvălia, s-a băgat el la fabrică să avem şi noi o pensie la bătrâneţe? Şi când îl vedeam la amiază cum vine, ditamai namila, în salopeta aia albastră a lui, şi se mai şi scărpina pe mâini, făcuse-o urticărie de la chimicalele-alea, dar-ar dracu-n ele: şi lapte-a băut, şi ce n-a făcut, da de râia aia n-a scăpat ani de zile. Când îl vedeam cum apare în capu-străzii şi cum vine aşa, lipa-lipa, ca ursu, mă apuca, dracu ştie ce mă apuca. Dracu ştie ce mă apuca, aşa, din senin, că-mi venea să plâng. Ursuz, mut, rău de clanţă cum e, da-n ziua lefii scotea banii dân buzunar şi mi-i dădea toţi în mână. Io-i număram, io-i împărţeam: care la chirie, care la televizor, care la cărbuni şi la lemne. El săracu nu-şi oprea nimic, atâta doar ce-i mai dădeam io. Îi mai vâram când şi când dooşcinci în buzunar, da n-aveam grijă: ştiam că n-o să se atingă de ei.
