— Cu ce te dai pe faţă, madam Delcă, de reuşeşti să-ţi păstrezi aşa un ten frumos? La vârsta noastră, un asemenea ten, fără o cută, cum îl îngrijeşti? Cu ce te speli, cu ce cremă te dai? Sau ţii secret? Dacă ţii secret, nu te mai întreb, nu îmi mai spune..
— Eee-tee, pârţ, mare secret. . Cu ce să mă dau, cu Vax-Albina-cinci-bani-cutia.. Io toată viaţa m-am spălat pe faţă cu ce-am nimerit! Cu săpun de rufe m-am spălat, p-ormă cu Cheia. . Cu ce s-a nimerit să am pân casă m-am spălat, da cu pudre şi cu cremuri, cu aşa ceva nu m-am dat. . Că pudrele şi cremele are otravă-n ele şi astea strică faţa. .
Incredibil, într-adevăr, ce ten proaspăt şi fără un por are! După faţă, nu i-ai da mai mult de cincizeci de ani. Nici atâta.. Iată şi avantajul grăsimii! Cu timpul, muşchii se lasă şi numai grăsimea mai poate să ţină pielea întinsă.
De aceea obezii, este lucru ştiut, au tenul bun; din păcate, nu poţi să le ai pe toate, şi ten, şi siluetă. . La ceva tot trebuie să renunţi. Asta-i viaţa.
— Lasă vasele aşa, madam Delcă! Te rog eu, nu spăla farfuriile.. Lasă
farfuriile şi hai sus..
Ţi-ai găsit să te-asculte Vica! Ţi-ai găsit să lase tot şi să vină. S-o fi pus eu să le spele, să vezi ce fasoane făcea!. . Ei, n-are decât să le spele şi să se potolească! E întuneric în hall, dar întunericul, penumbra nu mă
incomodează. Este atât de urâtă lumea în plină lumină! Şi mai ales la noi, când vezi vitrinele aşa fără gust aranjate, şi oamenii îmbrăcaţi fără gust, şi străzile neîngrijite, şi nicio grijă pentru parcuri, pentru verdeaţă. . Şi, dacă
într-un loc se plantează iarbă, trec peste ea ca animalele, ca turmele necuvântătoare.. Şi copacii vechi, care ar mai împrospăta aerul plin de praf, copacii vechi, fără niciun motiv îi taie. Şi, dacă te uiţi în lumină şi foarte 124
atent, şi oamenii sunt urâţi, dar lor nu le pasă. Cândva, probabil eram încă
elevă de liceu, am citit o povestire într-o revistă. Acţiunea se petrecea la Balcic, pe plajă. Acţiune, de fapt, nu prea era. Erau numai stările sufleteşti ale unui personaj. De fapt, nici pe el nu mi-l mai aduc aminte. Ce ţin minte este că acest personaj avea un ochi foarte critic: critica împrejur tot ce vedea. Dar mai ales femeile le descria fără menajamente! Ei, şi ce mi-a rămas mie în memorie: personajul, sau autorul, în fine, unul dintre ei, care o fi fost cu descrisul, propunea ca numai fetelor până în douăzeci de ani să li se dea voie să vină dezbrăcate pe plajă. Maternitatea, spunea el, urâţeşte şi deformează, şi numai un corp tânăr şi virgin este frumos.. M-a şocat acest autor cam original, m-a şocat, dar ce însemnează arta: tocmai acest lucru care m-a şocat mi-a rămas în minte!
Ivona urcă încet scara, deschide prima uşă şi bâjbâie peretele cu buricele uscate ale degetelor. Aprinde lampa de plafon – e cea mai întunecată cameră
–, se apropie de oglindă, aprinde şi aplicele. Rămâne cu ochii ficşi în oglindă.
Se priveşte prea fix, cu nerăbdare şi lăcomie – să nu termine baba cu vasele la bucătărie şi să nu dea peste ea. Oooo, cât o exasperează că de ani şi ani vede cum tot mai rău arată! Şi firele astea albe, de două degete, crescute la rădăcină – neîndemânatică, îşi trage una peste alta buclele părului tern şi rar. Şi nasul lung, cu vârful lăţit, ciuruit de porii largi, şi buzele decolorate, care s-au subţiat şi s-au zgârcit înăuntru. În albul gălbui al ochiului, vinişoare roşii, sparte.
Încruntându-şi sprâncenele rare şi moi, Ivona îşi scoate faţa din oglindă.
Cu coada ochiului îşi mai zăreşte silueta mişcătoare, prinsă în vagul ceţos. În capetele toaletei, cele două sfeşnice de argint, înnegrite şi acoperite de praf.
Când o veni Leana, o să trebuiască să i le dea să le cureţe.
Ivona stinge aplicele, stinge lampa şi rămâne doar o dungă subţire de lumină care se strecoară prin jaluzelele lăsate. E o penumbră dulce, care te linişteşte. Se întoarce la oglindă şi caută febril printre obiectele de pe toaletă, dă la o parte caseta de argint din care, cu o neglijenţă căutată, ies şiragurile de perle şi chihlimbar, dă la o parte pudriera, pulverizatorul, scoate din étui-ul lui rujul şi îşi desenează apăsat câte o cruce pe fiecare obraz. O cruce roşie-închis în dreapta, o cruce roşie-închis în stânga, apoi se dă câţiva paşi înapoi. Ce ciudat poate să arate. . Închide pleoapele ca să nu mai vadă nimic şi întinde automat rujul pe pomeţi.
Şi acum se dă câţiva paşi înapoi.
125
Ei, da, uite, parcă ar fi mai bine. Un pic de ruj doar, şi parcă ar fi alta. E
drept, că mai e şi penumbra.. O femeie trebuie să fie cochetă pentru ea însăşi, în primul rând – este ceea ce îi ridică moralul. Şi iar îşi mai trage una peste alta buclele părului uscat şi rar. Dar ce repede a putut să crească de astă dată!
Se întoarce brusc pe călcâiele pantofilor trotteurs şi mişcarea bruscă, tinerească o mulţumeşte. Penumbra dulce şi mirosul vechi, răcoros de levănţică, de mult intrat în lemnul de trandafir al şifonierului. O rază venită
de-afară scânteiază dintr-odată orbitor pe sideful prins în rama neagră a oglinzii; raza alunecă şi se stinge. Pe Ivona un singur gând o mai nelinişteşte.
Iese din dormitor şi caută în hall, din ochi, pendula. Cam acum spunea Niki că are să se întoarcă, cam pe la ora aceasta. Plus încă o jumătate de oră, întârzierea de rigoare – ar fi deci cazul să plece şi baba. Niki, pe drept sau nu, n-o prea agreează.. Ar cam fi deci cazul să plece, şi nici n-ar avea de ce să
mai stea. S-a uşurat, a mâncat. Să-i dea oare şi banii? Ar putea să-i dea, pentru că peste o săptămână tot trebuie să-i trimită prin poştă. Dar pensia îi vine abia mâine şi chiar n-ar avea de unde să-i dea. Poate să ia din banii lui Niki? Sau din banii de boilăr? Dacă îi dă şi banii, nu mai are ce să-şi reproşeze! Ce însemnează să ai o fire sensibilă şi sentimentală! Un simplu amănunt este în stare să te dea gata! Când a văzut-o cum îşi târâia picioarele spre cuier, ea, de obicei atât de înfiptă! Cum nu mai îndrăznea să scoată o vorbă.. Şi basca aceea caraghioasă, cu care o ştie de treizeci de ani şi de care Tudor, dragul de el, întreabă în toate scrisorile: „Şi madam Delcă ce mai face? Mai apare pe la voi cu formidabila ei bască?“. . Şi cum îi tremurau mâinile când s-a întins să-şi ia paltonul – ei, nu, niciodată n-o să ajungă o femeie practică, aşa cum şi-a dorit Niki să aibă lângă el.. Când a văzut-o, şi-a spus: nu se face să te porţi aşa cu un om care de o viaţă îţi intră în casă! La vârsta ei, poţi să ştii cât timp are s-o mai ducă?
La urma urmei, nu-i decât o biată bătrână, căreia regimul i-a luat ce-a avut şi viitorul n-are ce să-i mai aducă, în afară de necazuri. S-o fi lăsat să plece aşa şi să fi aflat pe urmă că a păţit, Doamne fereşte, cine ştie ce pe drum, ar fi avut mustrări de conştiinţă. Biata babă, atâta s-a ruşinat când s-a văzut pusă
la punct, încât n-a mai scos un cuvânt! Doar încerca să-i intre în fel şi chip în voie..
— De câte ori am fost io în camera asta şi tabloul d-aci nu-l ştiu.. Ziceam că nu-i lucru care să nu-l ştiu în casă. .
126
— N-aveai cum să-l ştii, madam Delcă, pentru că este o fotografie veche..
Am dat de ea întâmplător acum câteva luni şi cât m-am bucurat! Este toată
familia noastră aici, Doamne Dumnezeule, uite-i cât sunt de tineri! Tante Margot, cel puţin, era pe-atunci elevă la Şcoala Centrală! Cred că Muti s-a ferit să afişeze prea mult fotografia din delicateţe pentru nenea Jorj, pentru că, vezi? Aici este Papa.. Este primul ei soţ! Papa şi nenea Jorj se cunoşteau amândoi, se stimau reciproc, dar totuşi, înţelegi, nu se cuvenea s-o afişeze..
Da, Papa este domnul care citeşte lângă gheridon, sigur că-i semăn, iar celălalt, mai tânăr, cu pălărie de pai şi mustăcioară blondă, este Titi Ialomiţeanu.. Bun prieten de familie şi cunoscut de la Buzău, oraşul lui Muti, bunicii mei şi părinţii acestui domn se frecventau la Buzău. Bunicii mei au murit amândoi într-un groaznic accident de tren. A fost, de fapt, mai întâi o ciocnire cu un altul care transporta petrol, s-au rupt frânele, trenul a deraiat, din izbitură, unele vagoane au luat foc.. Ce nenorocire! Uşile nu s-au putut deschide. . Aşa au rămas Muti şi tante Margot orfane. Muti s-a măritat cu Papa, Margot a intrat la Şcoala Centrală, şi duminicile şi vacanţele le petrecea la noi... Pe urmă, cum dumneata chiar îţi mai aminteşti – eu nu –, a venit războiul...
Lambriuri lucioase, noi, din lemn de nuc. În dreapta, două uşi: între ele, o măsuţă cu picioare înalte, cu tăblia în formă de inimioară. Deasupra, pe o placă de marmură, o pendulă de masă obişnuită: un cadran rotund, mare şi alb, pe care literele romane se disting de departe.
Cinci şi un sfert, după-amiaza.
Pe peretele din stânga, sub oglindă, o canapea de mahon. Speteaza, formată din trei semiovale, se termină cu un chenar de ghirlande. Pe canapea, o fată tânără – franjuri pe frunte, cârlionţi în dreptul urechilor, cotul sprijinit de un coussin – un gest ţeapăn, de lene şi delăsare. Din fusta dreaptă îi ies gleznele ascuţite şi ghetuţele de lac, cu toculeţ şi catarame argintate.
Un scaun tras alături, lângă canapea. Aşezat de-a latul pe el, picior peste picior, cu mâinile înţepenite molatic şi stângaci pe spătarul rotund, un june care, până mai acum o minută, i-a ţinut companie. Pe faţa proaspătă, privirea i-a încremenit visătoare. Ochii puţin oblici sau părând aşa din cauza pomeţilor laţi, urechile cam mari, nemenajate deloc de tunsoarea care desparte, cu o cărare trasă exact pe mijlocul capului, părul îngrijit, dat cu pomandă. Îmbrăcat de vizită: costum de culoarea nisipului, guler tare.
127
În dreapta canapelei, altă măsuţă înaltă, cu trei picioare. Pe măsuţă, într-o ramă lată, fotografia unei tinere perechi. Subţirel şi mărunt, încremenit în uniforma lui militară de ofiţer prusac, bărbatul îşi ţine cotul sprijinit de un gheridon.
