care îl poţi descoperi în mai toate straturile. Revenind deci, sper să înţelegi că nu te-am contrazis: da, chiar cred că mulţimea noastră poate fi dusă într-o direcţie contrară dorinţelor ei. .
— Poate chiar a şi început a fi dusă?
Chipul tânărului Ialomiţeanu s-a luminat de un zâmbet dulce, insinuant.
— He-he, râde Profesorul, punându-şi la loc ochelarii pe nas. He-he, n-o lua aşa. . Nu făceam nicio aluzie la Brătianu! Nu făceam, te rog să mă crezi, nicio aluzie la momentul actual şi nici nu profeţeam peste cincizeci de ani...
Teoretic discutam, in abstracto. . Deci – o direcţie nefastă, în care lesne se poate târî acest popor, împotmolindu-l tot mai mult în corupţie şi sărăcie –
bolile noastre străvechi..
Făcând cu mâna osoasă un gest nemulţumit, Profesorul ia hârtia de pe gheridon, o parcurge neatent şi o lasă să cadă la loc, în pomieră. Poftim în ce plate speculaţii s-a lăsat antrenat! Ia un alt plic, îl deschide afundându-se în lectură şi îşi mişcă mecanic, repede genunchiul şi, încă şi mai repede, clipeşte din ochiul stâng: un tic survenit în ultima vreme în momentele de încordare nervoasă, atunci când altceva decât voinţa lui îi antrenează
jumătate de obraz într-o strâmbătură. Mânerul neted al coupe-papier-ului în palma uşor umedă, prea caldă, ţipătul hârtiei de mătase sub ascuţişul de fildeş. Irisul verde-spălăcit goneşte de la un colţ al ochiului spre celălalt pe sclerotica cu pete gălbui şi nervuri însângerate de vinişoare sparte. Un neg albicios, ca o prună mănată, prins în colţul ochiului îl cam supără la vedere şi, inutil şi automat, Profesorul îşi potriveşte rama de aur a ochelarilor pe şaua nasului. Mâna rămasă liberă pipăie orbeşte marginea gheridonului, feţişoara de masă după vechea tabacheră cu chibritelniţă.
O mişcare nesigură – furişă şi vinovată.
— Faci cum crezi de cuviinţă, dar la primul fum vei începe iar a tuşi. .
Vocea rece a Sophiei este chiar vocea neliniştii lui – aşadar, nu ridică ochii spre celălalt capăt al salonului, acolo unde stă ea, în jeţul italian, înfăşurată
în obişnuitul ei şal alb de mătase. Pe catifeaua gheridonului, mâna osoasă
încă mai şovăie nehotărâtă şi, ca şi când ar voi să mai câştige timp, unghia uscată râcâie abia auzit conturul unui nufăr brodat.
Dintr-un mai vechi şi nejustificat complex de vinovăţie, tânărul Titi Ialomiţeanu se simte apăsat de tăcere. Doar incapacitatea lui mondenă l-a gonit pe Profesor înapoi la scrisori. O clipă pe care tânărul o suportă greu –
cea de acum –, când, cu mâinile la spate, examinează un porţelan de pe 132
şemineu: o păstoriţă visătoare, cu mâna la tâmpla căpşorului blond, îngrijit frizat, îmbrăcată într-o rochie adânc decoltată, cu obligatoriul câine şi obligatoria stâncă la picioruşele ei încălţate în pantofiorii Louis-Quinze, şi un păstoraş care, cu un graţios pas, înaintează spre ea, ducând un coşuleţ de flori în mână.
Un foşnet strident – Profesorul face ghem hârtia pe care o citea şi pe urmă
continuă să strângă deasupra ei mâna. Oricine ar privi salonul ar conchide că vina aparţine gazdelor care nu-şi întreţin musafirul aşa cum se cuvine. Cel mult dacă ar accepta pentru ei unele circumstanţe atenuante: starea specială, în acest moment, a Sophiei sau firea excentrică şi manierele obişnuit neprotocolare ale Profesorului, care, de pildă, îl primeşte pe Titi Ialomiţeanu de la o vreme fără gulerul tare obişnuit, motivând că acesta îi provoacă accese de tuse şi de sufocare; şi tânărul nu ştie dacă să ia această
familiaritate drept un mod de a-şi marca afecţiunea sau ca o mică
desconsiderare.
Delicatul june se învinovăţeşte însă pe sine pentru tăcerea supărătoare.
De bine, de rău, a dobândit totuşi l’usage du monde, astfel încât, atunci când sfârşeşte de examinat bibeloul de Frankenthal, se simte în măsură să
aplaneze situaţia. Doar au trecut câţiva ani buni de când a început să
frecventeze societatea, chiar în acest salon căruia i-a rămas fidel, potrivit firii lui conservatoare. Dar cât de diferit îi pare acum, cât de liniştit şi de burghez! Câţiva ani doar de când şi-a depus prima carte de vizită împreună
cu buchetul de flori ce se silea să-i amintească Sophiei Mironescu de anii comuni ai copilăriei lor, petrecuţi în patriarhala urbe a Buzăului, şi a fost cu gentileţe poftit înăuntru, nimerindu-se chiar un jour fixe. La acea vreme, ţinuta şi manierele lui mai lăsau de dorit, a dansa era încă un mare chin, a vorbi la telefon, o adevărată catastrofă ce îl chinuia săptămâni de zile înainte. Deloc de mirare că acest salon atât de banal l-a epatat. Era, ce este drept, şi plin de lume atunci – o lume care nu apare în prilejuri ordinare.
Proaspeţi căsătoriţi – abia întorşi din voiajul în Italia, unde îşi petrecuseră
luna de miere –, soţii Mironescu aveau şi ei cu totul altă stare de spirit: erau entuziaşti şi afectuoşi, prezentau proiecte, adrese, intenţii, îşi cultivau prietenii, rudele şi relaţiile influente.. Ce minune salonul Mironescu pentru tânărul Ialomiţeanu! După atâtea solitare plimbări până la Flora sau la Rondul doi, cu pantofii găuriţi, cu paltonul prea larg al lui Nenicu şi cu franjuri la manşeta pantalonului, privind cu jind elegantele echipaje sau 133
automobile ascunse sub garoafe şi trandafiri la bătăile cu flori, să ai deodată
acele chipuri admirate la doi paşi! Chiar dacă, bun-înţeles, nicio şansă de a fi remarcat. .
Cu mâinile încrucişate la spate, peste pulpanele redingotei, junele Ialomiţeanu îşi reîncepe plimbarea prin salon. După câţiva paşi, s-a oprit din nou – de data aceasta, în faţa fotografiei regelui Carol şi a reginei Elisabeta.
Ar putea să deschidă acest subiect la ordinea zilei: să îl condamne pe cel care, după patruzeci de ani de domnie fericită în scaunul voievozilor, la cea dintâi probă a sorţii, s-a arătat a fi rămas ceea ce a fost şi când a sosit din Sigmaringen: un obedient, un mediocru ofiţer prusac. Sau dimpotrivă: să îl deplângă pe nefericitul rege, care, ajuns la o venerabilă vârstă, când s-ar fi cuvenit să cunoască pacea sufletească, s-a văzut dintr-odată silit să aleagă
între a vărsa sângele strămoşilor sau pe al supuşilor, guvernaţi aproape o jumătate de secol cu corectitudine. Pe acest nou rege Lear, cum îl numesc unele gazete, care peste noapte s-a trezit într-o ţară străină şi ostilă, într-o familie învrăjbită, părăsit şi trădat de cei răsfăţaţi cu încrederea lui ani de zile, ba chiar invitat fără menajamente să-şi părăsească tronul şi pământul adoptiv..
De ce să atace însă tocmai subiectul în care s-au spus cele mai solemne cuvinte şi s-au ţinut toate discursurile? Nu este el în stare să comită o ireparabilă gafă! În această casă al cărei stăpân face tot mai mult caz de vechile lui legături de amiciţie cu ministrul Athanasiu, nu va fi el atât de imprudent! Deşi aceleaşi motive pledează că aici ar putea afla amănunte inedite. Plăcerea de a vorbi a Profesorului crescând pe măsură ce sănătatea i se şubrezeşte, ştie dinainte că orişice întrebare a sa va primi ca răspuns acelaşi lung discurs teoretic, menit să demonstreze necesitatea depărtării savantului de cabinet de fierberea politică ce, din apropiere, împroaşcă de obicei cu stropi de noroi.
Atunci? Atunci, un versat om de lume ar merge mai degrabă în întâmpinarea discursului favorit al gazdei, preparându-i astfel buna dispoziţie şi făcând posibile pentru mai târziu răspunsuri la obiect.
Întrerupându-şi plimbarea cu bruscheţea obişnuită (pentru că raţiunea, şi nu pornirea naturală îi dictează gesturile, ele par bruşte în permanenţă), junele se aşază de-a latul pe scaun, încrucişându-şi mâinile pe spătar.
Va pune deci mai întâi o întrebare banală: „Chiar crede Profesorul că te poţi sustrage politicii timpului – presiunilor colectivităţii?“.
134
Şi-a aplecat deferent umerii, şi doar intenţia unei mici tachinări pare a licări în privirea sa inocentă.
Profesorul ridică nedumerit ochii. Se afla la mii de leghe depărtare şi are sentimentul că e trezit cu brutalitate din somn. Însă numai pentru o secundă. Altfel, buna creştere şi simpatia pe care i-o inspiră junele interlocutor şterg imediat iritarea deranjului.
Simpatie – poate chiar mai mult decât simpatie. Poate chiar o afecţiune născută pe neobservate, ca răspuns la atenţiile ce i se arată. Tot primind în mod constant omagiile cuiva, începi să te obişnuieşti cu ele şi, dacă după un timp ele vor înceta, le vei simţi lipsa. Dar fidelitatea este una dintre calităţile tânărului: Profesorul poate fi capricios, nestatornic în umorile sale, Sophie îşi are şi ea capriţiile ei femeieşti, dar junele este veşnic prevenitor, veşnic ampresat să-şi ofere serviciile. Face, neîndoielnic, parte din acea rară specie umană ce pare să n-aibă în această lume fericire mai mare decât a fi utilă
