Iată ceea ce se discută în toate saloanele şi chiar la Şcoala Centrală, în dormitor. Dacă ea ar fi amfitrioană, cu acest subiect imediat ar fi animat atmosfera.
— Altminterea, de priveşti totul de la o anume înălţime, o asemenea ţară, vitregită de istorie, deschide câmp de activitate doritorului, poate mai mult decât oricare alta.. , aude Margot, venind de foarte departe, vocea Profesorului. Dacă ambiţia ta este înaltă, dacă voieşti să prospere lucrul, iar nu persoana, atunci vei fi mulţumit să te supui, tu, ca individ, totalităţii. . Vei 139
înţelege, cum ţi-am spus, că nu eşti centrul lumii, ci doar un punct al ei, că nu eşti nici inima, nici creierul, ci doar un muşchi ce pulsează într-un imens organism.. Nu vei deveni însă bărbat matur dacă nu..
Şi ieri după-amiază a fost un ceai plicticos, veniseră trei dame de la Societatea ortodoxă, şi Sophie nu-şi terminase dichisurile şi a trimis-o pe ea să le converseze. Stăteau toate trei ţepene ca trei ciori şi mohorâte ca la o înmormântare, şi din da şi nu şi vai-vai n-a fost prea uşor să le scoată. În fine, a reuşit să dezgheţe atmosfera, a apărut Sophie, care şi-a luat rolul de gazdă
în primire, a apărut şi Ştefan, dar, cum a văzut despre ce este vorba, s-a retras repede cu corespondenţa în cabinetul său. A apărut şi Titi Ialomiţeanu, venise cu trăsura cu muscalul Mişa să le ia la Şosea după cum conveniseră; până la urmă, a întovărăşit-o doar pe ea, şi la tenis nici n-au intrat..
— Mais qui sont ces dames? a întrebat-o Titi în trăsură.
— Ce sont des Vaï-madames, i-a explicat ea, după cunoscuta expresie a reginei.
Şi Titi: cum-cum? Până să înţeleagă el ceva! … Aşa că a trebuit să-i explice în amănunţime cum aceste dame consideră de bonton să se converseze astfel:
— Vaaai, dar ce timp ploios!
— Vaaai, dar ce montură la inel! Îmi permiteţi, câteva clipe?
— Vaaai, dar vă rog. . Vaaai, dar se poate?..
— Aceasta este, de fapt, pentru fiecare dintre noi, dovada că am atins maturitatea. . Maturitatea spiritului, nu cea biologică – se înţelege. Şi va avea pentru fiecare dintre noi consecinţe la fel de adânci ca..
Păstrând pe chip o uşoară schimonoseală de neplăcere, Profesorul s-a ridicat de pe scaun.
Iată-l în picioare.
Redingota îi corectează ţinuta, îi îndreaptă umerii căzuţi, îi împlineşte trupul slăbit în ultima vreme. Pe deasupra ramei de aur a ochelarilor le aruncă celorlalţi o privire verde-afectuoasă; nici nu se gândeşte să
părăsească la ora aceasta salonul, pe cei dragi, corespondenţa – nu vrea nimic altceva decât să-şi apropie mai mult scaunul de gheridon.
— . .vă rog, dragii mei, vă rog, niciun deranj. .
Mâna dreaptă dirijează nesigură un pianissimo, cea stângă – un braţ
neîndemânatic şi vlăguit – trage după ea spătarul, tulburând, cu muchiile 140
lemnului, desenul şi culorile persianului, răzvrătind firele aspre în care se înfundă piciorul.
S-a aşezat din nou, dar altfel: chiar pe marginea scaunului, pe jumătate doar de şezut – prin pantalonul lărgit, fesele slabe sunt o simplă prelungire a pulpelor descărnate –, ca şi când, din clipă în clipă, s-ar pregăti iar să se ridice.
Dar nici vorbă de aşa ceva.
Este doar o febrilitate excesivă, reflex al unui moment de entuziasm căruia, fără nicio îndoială, îi va succeda un altul – de neîncredere şi scepticism. Structură ciclotimică, după cum recunoaşte singur.
Se uită iarăşi pe geam. Doar în acest scurt interval, aerul s-a umbrit şi s-a răcorit, ca sub invizibili curenţi reci de apă. Între aleile cu pietriş auriu, pe straturile impecabile cu trandafiri ai Sophiei, se deschid din loc în loc corole înşelătoare galben-pai, desigur, fără parfum şi cu catifeaua petalei asprită de bruma toamnei. Din bolta compactă de iederă, glicină şi clematite s-a desprins o creangă şi atârnă, atrăgând toate privirile spre frunzele ei de un roşu copt şi luciu.
— Domnul Profesor îmi va ierta de această dată lipsa de modestie, începe şovăitor tânărul, întrucât, până în secunda de faţă, nu prea am păcătuit prin vanitate. Nerevendicându-mi mie deloc calitatea de judecător al evenimentelor politice, cu toată modestia vă spun deci că mi-am permis a fi dezamăgit.. Nu sunteţi de aceeaşi părere că oamenii noştri politici nu au intuit?.. Era de aşteptat ca opinia generală să dezamăgească. Este firesc însă
a fi dezamăgit şi de cei mai clarvăzători? Sau poate ei erau la curent, gata pregătiţi, era să spun gata arvuniţi, dar nu mi-aş permite..
— Cunosc bine starea, surâde Profesorul. Mi se întâmplă şi mie să fiu dezamăgit de ei, să-i suspectez: încerc atunci să-mi amintesc că tot ce avem sub ochi s-a făcut doar în cinzeci de ani. Şi mai ales încerc să-mi repet proverbul meu favorit: Calomniez, calomniez, il en restera toujours quelque chose. . Din păcate, doar peste cincizeci-şaptezeci de ani se va şti de fapt statura adevărată a oamenilor noştri politici. Ce reuşesc ei să facă într-o istorie care, ca totdeauna, nu le e favorabilă.. Mă ştii partizan al votului universal, din consecvenţă cu întregul meu sistem de gândire, totuşi uneori mi se întâmplă să-mi pun această întrebare: oare cum vor arăta oamenii noştri politici după ce vom deschide porţile larg votului democratic, după ce Carp şi Brătianu vor conta exact tot atât cât vizitiii lor şi vor avea şanse egale 141
să-şi spună cuvântul în ceea ce priveşte soarta ţării?.. Pentru că, doar puţin împinse dincolo de o anume limită, calităţile devin defecte, şi o lume în care am deveni – obligatoriu şi în toate privinţele – egali ar fi o carceră fără aer. .
Dar am impresia că ţi-am trădat de mult ideea. .
— Nu, se grăbeşte tânărul, îmi amintisem însă cât de liniştit a plecat regele la Sinaia şi cum guvernul a început şi el să facă preparativele pentru vacanţă. . Doar ne aflam cu toţii aici, chiar în salonul acesta. Atunci când a telefonat unchiul şi aţi vorbit. . Vă reamintiţi, nu? se adresează Sophiei.
Privirea lui albastră alunecă temătoare spre colţul salonului, acolo unde, mai absentă, mai dispreţuitoare ca de obicei, Sophie îşi înfăşoară şalul în jurul trupului plin. O maliţie ambiguă pare să fie în spatele politeţei lui excesive: un amestec de admiraţie, neîncredere, teamă şi (mai presus de toate) curiozitate – un melanj sentimental pe care totdeauna Sophie l-a trezit în el. Totdeauna, chiar de la acea întâlnire a lor de copii, când, zărind-o, s-a smuls din mâna mamei şi a luat-o la goană pe scara de lemn, speriindu-i pe cei dimprejur, părinţi şi servitori, care s-au repezit cu toţii după micul fugar, în pericol să-şi spargă capul pe trepte. De ce fugea atât de înspăimântat? Nuar putea s-o spună nici acum cu exactitate, ţine însă bine minte spaima ce-l cuprinsese privind-o: o fetiţă atât de frumoasă, cu bucle blonde şi lungi sub imensa pălărie cu flori! O fetiţă atât de orbitor de frumoasă, toată numai volane spumoase şi panglici foşnitoare! Admiraţie şi teamă, neîncredere şi curiozitate.. Aceasta este cea mai veche amintire a lor, pentru care nu s-a ivit până acum ocazia fericită ca să i-o reamintească.
— Vă reamintiţi, nu, madam Mironesco? Atunci când unchiul a voit să vă
convingă să mergeţi totuşi în vara aceasta în vilegiatură.. Vă propusese, dacă nu mă înşel, o excursie la Măldăreşti, dar aţi obiectat că nu suportaţi acum automobilul. .
— Să vă înşelaţi, când este vorba de a vă reaminti ceva? În această
privinţă, desigur, nu există niciun risc! De mult ne-aţi convins de excelenţa memoriei dumneavoastră!. .
— În schimb, memoria ta, draga mea.. Din păcate.. intervine, cu un zâmbet, Profesorul Mironescu.
Încearcă prompt să îndulcească replica tăioasă a soţiei sale: trebuie doar înţeleasă şi ea, o asemenea stare predispune femeile foarte tinere, mai sensibile şi mai idealiste, la capriţii şi la întunecări morbide. Ar fi păcat însă
ca junele musafir să citească în răspunsul ei desconsiderare sau chiar 142
dispreţ. S-au mai întâmplat asemenea momente în care ea să-şi arate faţă de bietul Titi Ialomiţeanu lipsa de răbdare şi totdeauna el s-a silit a echilibra lucrurile, veghind ca tânărul să nu fie blesat.
Gazdă atentă şi delicată, Profesorul întoarce pe rând spre cei doi zâmbetul său de împăcare. Un zâmbet atât de binevoitor, încât pare uşor silit, îi întinde buzele pline, uşor veştejite, deasupra dinţilor gălbui şi puternici. Iar în continuare, lucrurile par – de la sine – să se aranjeze. Titi Ialomiţeanu o asigură roşind pe doamnă că o altă calitate n-ar îndrăzni să-şi revendice, memoria însă, da. . Are, din păcate, o memorie fidelă, care devine cu atât mai fidelă cu cât îl interesează ceva, cineva.. Pentru acest motiv ar putea fi iertat că îl interesează în cel mai înalt grad ceea ce se petrece în această casă, pe care o consideră la fel de apropiată ca şi casa părintească.
