— Aşadar, considerând că întocmirea unei tradiţii, continuitatea instituţiilor este ceea ce îşi poate dori această ţară.. care n-a prea cunoscut odihna. . Da, mon petit. . dar tu, vezi că la tine vin. . Aşadar, ştiu ceea ce vrei să mă întrebi: dacă aş avea încredere în prim-ministrul Brătianu, ştiind că
sunt un independent, că opinia mea este sinceră, chiar dacă naivă.. Sau problema însăşi este oţioasă şi doar întâmplarea, doar norocul vor face România Mare sau.. Da, draga mea.. Cine spui că a murit?
— Domnilor, se întoarce Profesorul, cu un glas grav. Domnilor, spune grav Profesorul şi vocea îi sună atât de ciudat, de solemn! Domnilor, a murit Regele Carol...
Şi, ca un gong rar, începe să bată pendula.
— Voilà, spune Profesorul, puţin uluit, şi cu mâna osoasă face un semn din care foarte clar se înţelege că destinul însuşi pare a rostogoli asupra salonului aceste sunete rotunde, metalice şi egale. Voilà. .
Şi, imediat, renunţă a mai lua în seamă întrebările grăbite ale junelui, văicărelile madamei Ana; grijuliu, se apropie de cea care, cu o dulce supunere femeiască, a aşteptat să-i dea în primul rând lui funebra veste.
Probabil are din nou migrenă, din nou va trebui să stea legată la cap cu comprese de oţet aromatic. Dar zâmbetul i se stinge pe măsură ce înţelege şoaptele ei, şi din nou aceeaşi inexplicabilă emoţie ca la 10 Mai, când acordurile fanfarei îi ridică acestui bărbat matur un nod în gât. . Cineva plânge înăuntrul lui sub inutilele bătăi ale gongului, ce nu vesteşte altceva decât obişnuita oră a după-amiezii – şase.
Înclinându-se ceremonios, Profesorul Mironescu cere asistenţei să le scuze un timp absenţa.
Inutile atâtea scuze. Ronţăind un pişcot, trăgând pe nări aroma ceaiului din ceaşca pe care o ţine în mână, Titi Ialomiţeanu şi-a apropiat scaunul de canapeluţă ca să-i ţină companie domnişoarei, aşa cum se cuvine. Şi foarte repede întinde din nou mâna spre platoul cu five o’clock-uri. Nevoile de reprezentare îl silesc uneori să sară peste o masă şi de multe ori este silit să
147
se lupte cu lăcomia trupului său tânăr, la ora ceaiului, din acest familiar salon.
Iată însă că astăzi, datorită neaşteptatelor evenimente, va putea mânca pe săturate, fără să se mai supravegheze. O priveşte de aceea cu plăcere pe micuţa cumnată, care îşi savurează şi ea felia de tortă cu şocolată; în această
clipă este mai destins ca oricând, îl înseninează bucuria unui şcolar ce aude sunând de recreaţie. Nu mai este silit să susţină conversaţia şi va avea destulă răbdare până când Profesorul îşi va regla afacerile cu consoarta. .
— Sophie. . ai auzit, nu? Sophie nu i-a spus doar că regele a murit. .
şuşoteşte mititica.
Sophie a mai spus încă un lucru pe care urechea ei ageră l-a auzit, sau ochiul ei ager l-a înţeles, chiar fără să audă. Titi Ialomiţeanu va fi confidentul şi cavalerul ei, cu răbdare îl va scoate de sub influenţa Sophiei. Dar ceea ce a mai spus Sophie este un lucru ce nu se cade să-l rostească o domnişoară. Nu se cade să vorbească amândoi despre ceea ce începe a se petrece la etajul de sus, deşi dincolo de uşă se aud voci estompate şi paşi, iar în stradă se aud roţile trăsurii cu care Ştefan însuşi a plecat după doctorul mamoş aflat, ca de obicei, la Spitalul Colţea.
Nu se cade să-i spună aşa ceva, dar, cum vor mai rămâne în tête-à-tête destul timp în salon, va găsi ea modalitatea să i-o sugereze.
148
După-amiază în grădina cu trandafiri Margot
— Aidi, donşoară, aidi, plecaţi de-acolo, că o donşoară bine crescută nu se lasă s-o vezi prin geam goală-puşcă.. Aidi, c-avem azi treabă de nu ne vedem capu.. Şi ce-oţi tot alerga să vedeţi, una-două? Că musafirii abia diseară vin.
Aidi, donşoară, treceţi să văd cum vă fac păru. .
Mai întâi că ea nu e goală deloc, e în pantalonaşi şi brasieră, şi nici la fereastră nu stă, ci schiţează în faţa oglinzii un pas de valsboston. Ah, ce mult iubeşte acest dans ultramodern, sentimental-senzual! Ah, cât îl adoră! Şi ea, madam Ana, ce-ar vrea? Savez-vous planter les choux, savez-vous planter les choux, dar nu este sătulă până peste cap să audă tot asta şi să se plimbe prin curtea şcolii la braţ cu Coralie şi Sévastie, în rochie cenuşie şi cu şemizet de percal? Pentru că doar la examene poţi să pui rochie de muselină albă şi o eşarfă de panglică de culoarea clasei! Clasa lor are o panglică pembea şi, de treizeci de ani, la Şcoala Centrală tot acesta este obiceiul! Şi mai ştie madam Ana ce alte obiceiuri teribile sunt la această şcoală? După ora zece, nimeni, nici măcar directoarea, nu mai are voie să intre! Nimeni! Eşti închisă ca într-o fortăreaţă asediată! Ca într-o mănăstire! Înţelege atunci ce însemnează a primi permisie de ieşire numai de două ori pe lună şi numai dacă n-ai fost pedepsită? Dar dacă propria ta soră, poate de conivenţă cu doamna directoare, poate de capul ei, tocmai într-o asemenea duminică uită de tine şi apoi se scuză că a încurcat zilele? Înţelege madam Ana ce soartă amară
este a fi orfană?
Desigur, multe lucruri nu le înţelege madam Ana, sau se face că nu le înţelege, dar dacă îi aminteşti soarta ta amară, de orfană, lasă fierul de frizat unde se nimereşte şi te ia la pieptul ei care miroase a bucătărie şi a levănţică, tu eşti puiul madamei Ana, îţi şopteşte cu vocea ei dogită, nu sunt eu doica ta? Nu e Spiridon fratele tău de lapte? Şi cât trăieşte madam Ana, să
ştii că nu eşti singură pe lume! Şi ai şi o soră grijulie, şi mai este şi conu Ştefan, ce om bun şi învăţat, conu Ştefan! Şi azi-mâine ai să te măriţi, puiule, şi ai să faci o partidă..
— Păi, uite şi la coniţa Sofica, ce partidă a făcut! Ce partidă grozavă! Cum zicea şi naşa dumneavoastră, Fănica Filipeasca, mărită-te şi iar mărită-te, şi 149
uite ce bine a nimerit!. . Dac-aşa a vrut Ăl-de-Sus să se suie părinţii dumneavoastră tocma-n blestematu ăla de tren şi dac-a vrut El să fie tocma-n ale şapte vagoane care-a luat foc şi aşa-n foc, cum era s-o ia razna pe câmp, de ziceai că-i iadu, donşoară! Şi urletele care scotea toţi, şi care mai ajungea pe jos se tăvălea şi ardea, şi ăia dinăuntru urlau, uite-aşa-nchişi, ca-n borcane, urlau ca din gură de şarpe, şi nimeni, cin’ să sară? Cin’ să sară şi să-i ajute? Cin’ să fie nebun să s-arunce-n foc? Că luase foc tot câmpu, şi uite-aşa, ca lumânările de Paşti ardea vagoanele, cică era un negustor gras, într-o blană, care-arăta ce săculeţi de aur avea el şi răcnea să vină cineva să-l scape. Şi zice c-a fost unii mai îndrăzneţi care ei ştiu cum s-au apropiat, de i-au luat şi banii, şi blana, şi l-au lăsat pe el înăuntru să-l ardă.. Ei, sfârşitu lumii, donşoară, asta a fost atunci! Ăsta-i sfârşitu lumii, am zis atunci, mă
bate Dumnezeu pentru păcatele mele multe, cum de s-a-ndurat El să mă
ierte? Nu ştiu.. Cum de m-am trezit de-a buşilea, numa cu fusta-n cap şi picioru scrântit, asta numa drăguţu de Dumnezeu a făcut minunea! A zis El, las-o, să-şi mai ispăşească păcatele şi pe pământ, că prea are multe. . Ori poate s-o-ndurat de bietu Spiridon, că ştia că n-are cin’ să mai aibă grijă de copilul meu pe lume. Ce-a vrut El, aia a ieşit. Că al meu a fost singuru vagon de-a treia care-a scăpat, şi-am zis, mare-i puterea Celui-de-Sus, pupa-i-aş
tălpile lui, că din ce m-a scos şi din ce-am scăpat. . Că m-am şi gândit la urmă: cum s-a făcut de n-am murit pe loc de spaimă? Hii, staţi binişor, staţi binişor, donşoară, nu vă mai tot iţiţi la geam, ce-oţi fi având de văzut acolo? Nu vă
spusei că musafirii vin toţi diseară?
Musafirii vin toţi diseară, dar o trăsură s-a ivit pe strada lor, uite-o tocmai în capăt, hurducându-se, ocolind grămezile de piatră cubică verde-cenuşie, puse ca să se repare strada, oare de ce să-i fi spus Sophie lui Titi Ialomiţeanu vino mai devreme mâine? Şi de ce este Sophie atât de plină de nacafale şi toţi nervii şi-i varsă pe ea?
— Cum poţi să stai închisă într-un asemenea aer puturos? Când afară..
Când la vârsta ta. . şi dezordinea asta. . La şcoală venea Maria să-ţi pună
ordine în lenjerie?
S-o lase în pace, ştie. Îşi vâră şi degetele în urechi, şi tot ştie ce-i spune: o-domnişoară-bine-crescută-iubeşte-trezitul-pe-răcoare-devreme-iubeşte-retroversia-din-Plutarh-camera-bine-aerisită-şi-exerciţiile-la-pian-şevaletul-şi-broderia..
150
— J’en ai assez! îi strigă cu năduf şi, roşie până la rădăcina părului, se repede să-i smulgă din mâna neîndurătoare ghemotocul de mătase, cu o pată neagră, scorţoasă, pe care i-l flutură sub nas. J’en ai assez... J’en ai assez. .
îi strigă. J’en ai assez...
S-a întors atunci cu spatele, ca să nu-i dea satisfacţia că a făcut-o să