— De unde tot scoţi cuvintele astea? a întrebat Ştefan. De unde ştii tu ce însemnează rea de muscă?
— Cum de unde? De la bucătărie şi de la camera servitoarelor, a spus acru Sophie.
Şi Ştefan, cât este el de influenţat, râdea când a auzit că rea de muscă
însemnează rea de gură!
— Ai dreptate, mon choux, s-a scuzat imediat la Sophie, când ea l-a admonestat că este o conversaţie mai mult decât deplasată cu o jeune fille. Şi 154
că a ajuns să derezoneze pentru orişice cuvânt urât şi banal, pe care tot neamul prost îl ştie, doar nu are de gând să vâre în dicţionarul lui şi vorbele de ruşine?
— Soliditatea unui dicţionar o verifici în multe feluri, a dat el să spună şi a început să tuşească.
Se vede că se înecase de prea mult râs, şi şi-a dus batista la gură.
— . .ca o umbră s-a făcut bietu conu Ştefan, şi doftorii parcă nici ei n-ar şti ce are. Ba că nu-i oftică, ba că e, ba că să facă tot ce se poate şi să plece prin străinătăţuri, să se tratarisească. Coniţa Sofica – hai, mergem, dumnealui, mai greoi, deh, ca omu bolnav, că nu acu, că mai încolo, că nu se poate.
Coniţa Sofica – nu şi nu, hai, mergem, altă lume cum poate să se mişte şi numai noi nu? Conu Ştefan, nu şi nu, bărbatu, donşoară Mărguţa, cât ar fi de cumsecade, da tot bărbat e. Şi dintr-ale lui tot nu-l scoţi, păi, uite şi la coniţa Sofica ce bătaie de cap are cu dumnealui..
Parcă totuşi se aude ceva? Parcă cineva împinge poarta? Cineva într-un costum de flanel écru şi cu pălărie de panama şi învârtind un baston repede-repede, în felul cum Titi obişnuieşte să îl învârtă? Ah, mai bine s-ar duce madam Ana până la mansardă să vadă ce face Grigore, să se ducă mai repede, ca să-l facă bine! Altfel cine o să deschidă uşa la musafiri diseară? Ba nu, ba nu, ea nu mai are trebuinţă de nimic, chiar ea singură are să-şi pună
ordine în lucruri, să se ducă însă madam Ana mai repede sus, aşa cum i s-a poruncit mai devreme!
— Mă duc, donşoară, păcatele mele, uite, acu mă duc, da dac-a zis coniţa Sofica să n-am grijă că vede dumneaei de Grigore, nu vreau s-o supăr tocmai azi. Azi a zis dumneaei că vorbeşte cu domnişoru Titi pentru bietu Spiridon, uşor nu este, să ştii, mi-a spus, se tot vorbeşte că începe războiul, dar măcar o permisie mai lungă, că peste tot are cunoştinţe domnul Titi.
Uf, în sfârşit!
Coboară în vârful picioarelor scara de lemn, când a pus piciorul pe prima treaptă s-a auzit un ţârâit slab de sonerie, de ce oare să-i fi spus Sophie lui să
vii mai devreme mâine? Şi dacă Sophie este încă tot la mansardă, lui cine are să-i deschidă uşa?
Grăbindu-se, dar în vârful picioarelor, şi privind cu atenţie în toate părţile, traversează hall-ul. Sub luminatorul instalat pe acoperiş, filtrată prin plăcile străvezii, lumina fierbinte de-afară taie dungi calde, aurii în aerul umbros al încăperii, prin care mişună infuzori de praf. Dar nimeni nu pare să fie în faţa 155
intrării. Nu mai are nevoie să deschidă uşa, pentru că se vede foarte clar din vestibul: nimeni nu este la uşă, sub felinarele de fier forjat.
În faţa uşii masive de la intrare nu este nimeni.
A avut o halucinaţie în plină zi sau ce-a fost asta?
Urcă din nou, cu paşi înceţi şi grei, treptele scării de lemn, deschide fără
niciun chef uşa budoarului ei, o cameră asurzitor de pustie, care duhneşte a păr ars, a aer închis, a parfum şi a sânge închegat. Ce cameră urâtă şi ce mult mai este până diseară, când au să vină musafirii invitaţi la cină.. Ce devreme, îşi spune, privind întristată cadranul rotund din mijlocul soclului de marmoră albă, cu vinişoare negre şi roşii. De o parte şi de cealaltă a cadranului, două medalioane de email albastru, şi pe fiecare dintre ele – o camee. Cameea din dreapta – un Apollo cu lira; cameea din stânga – un Neptun cu tridentul..
Nu mai are chef să facă nimic până diseară. Chiar şi până la geam se duce fără chef, abia târându-şi picioarele. Pentru că ce o să vezi şi acolo? Chioşcul cu iedera, scaunele de răchită de sub nuc.. Aaaa! Cum de nu este Sophie la mansardă să îngrijească gâlcile lui Grigore? Cum de a apărut aici? Ai putea crede că a ieşit să-şi controleze straturile de trandafiri, dar cum se face că a ales tocmai ora aceasta fierbinte? Şi ce exagerare să te îmbraci aşa! Ce voit epatantă ţinută de grădină: cu pălăria de pai veche şi fusta puţin suflecată!
Nu cumva are şi saboţi în picioare? Ai putea crede că a ieşit să ude florile, dar de ce să uzi florile pe zăpuşeală? Şi un ageamiu ştie că nu se face! Că şi-a pierdut capul, se vede prea bine, furtunul curge în neştire şi a inundat aleile, niciodată n-a făcut grădinarul o asemenea mocirlă! Dar oare când o fi avut vreme să fi coborât Sophie de la mansardă? Şi pe unde? Pe scara de serviciu?
Şi oare cum de a ajuns pălăria de panama până în mijlocul grădinii? Ce nepotrivit, o veche pălărie de pai şi o pălărie nou-nouţă de panama! Ce caraghios! Râde şi râde, până îi dau lacrimile. Ah, s-a săturat într-atât de vacanţa aceasta! De-ar începe mai repede şcoala, să se plimbe cu Sévastie şi Coralie prin curte, pe sub copaci, să prepare aluat la sala de gospodărie, să
viseze, între arcadele de piatră, cu majolică portocalie şi verde-albastră, să
umble cu eprubetele la sala de chimie, orice ar putea să facă, la orice e pricepută.. Mais tu serais une brillante couturière, a spus mademoiselle Rancœur, n-am întâlnit un asemenea gust nici în atelierele mele de croitorie de la Reuniunea! Ar putea deci deschide o selectă Casă de Modă, numai să
156
scape odată de casa aceasta! Aici te simţi ca într-o temniţă fără soare.
Umedă.
Va rămâne de-acum în vacanţe la şcoală şi va sta într-o chilie mică de guvernantă. Şi dacă va începe războiul va îngriji răniţii, va alina suferinţele.
Iar într-o zi, cel pe care îl va îngriji, oh!, va fi prinţ. Sau ofiţer francez.
— Est-ce qu’elle est née?. . va întreba sever mama lui, prinţesa, când o va găsi veghindu-l devotată, la căpătâi.
— Madame!? va răspunde ea demnă, şi o şuviţă de Walkirie i se va desprinde fluturând de sub boneta de infirmieră.
Dar cum mai departe nu va mai scoate niciun cuvânt, se va crede că este un copil abandonat. Un copil abandonat într-un coşuleţ roz, scâncind ca un pui de pisică, şi la gât cu un medalion de preţ. Vor suferi amândoi, vor fugi în lume, dar nimeni nu va putea să-i despartă şi mariajul va fi în final acceptat.
Iar Sophie nu va avea niciodată ocazia să pună piciorul în palatul surorii ei şi al celui care îi va fi beau-frère.
Sau: Dacă războiul tot nu va începe, ca şi până acum, şi nu va avea ocazia să se facă nici infirmieră, nici guvernantă, atunci va avea pe faţă o comportare frivolă; va ieşi singură pe velociped, şi nu la plicticosul velodrom, unde te învârţi în şir cu atâtea domnişoare nesuferite, ci prin Bucureşti.
Va ieşi cu bicicleta pe străzi, ca Miţa Biciclista.
Nu vrea să ştie de fraţii Palade, cu care a fleurtat la logodna Sevastiei, nu vrea să ştie de nimeni, şi doar îşi va risipi tristeţea în notele clavirului Bechstein. Ar putea de fapt şi acum să cânte sau să meargă jos, în salonul cu şemineu, să vadă dacă nu cumva Ştefan îşi pune la punct corespondenţa.
Coboară iarăşi scările, strângându-şi tare albumul la piept. Ciocăneşte, apasă cu precauţie pe clanţă, ia te uită! Ce stranie zi! De uimire a greşit reverenţa.
